Autobuzul Criuleni – Chişinău

Daţi-mi voie să mă revolt!

Nu, nu pe maşini şi nu pe şoferi. Călătorii.

Probabil asta se întămplă oriunde, dar asta nu am de unde şti.

Când eram mică şi mergeam cu tata la aşa numita „plimbare”, (şi tata a fost şofer pe această rută) se găsea câte un deştept căruia ceva nu-i convenea. Asta se întâmpla rar. Ţin minte că i-am zis unuia să nu ţipe la tata.

Azi sunt nevoită să fac naveta. Acasă vin mereu cu autobuzul. Dacă înainte oamenii mai aveau ceva stimă faţă de oameni, la general, astăzi poţi să-ţi faci cruce când auzi un „Mulţumesc” în autobuz. Cel puţin odată în 2-3 zile trebuie să aud vreun reproş din partea vreunui pasager.

Şi şoferii rabdă, de ce ei rabdă?

Azi, de exemplu, urcă două domnişoare. Mormăie ceva sub nas şi stau în uşă. Ceilanţi de afară aşteaptă până acestea vor trece mai în spate. Nu cunosc detaliile, dar au început să ţipe că nu li s-a dat restul convenit. Domnul şofer, un bărbat în vârstă, se scuză şi le zice că nu a auzit bine.

Şi s-a început:

„-          Da ce sunteţi surd? Am spus destul de normal unde mergem, la pensie vă trebuie nu să şofaţi!

Şi el, Doamne mă iartă, tace. El pur şi simplu tace. Merge mai departe şi se uită atent la frumoasele în cauză, dar tace. Ştiu precis că a auzit totul fiindcă îi urmăream privirea.

Şi mai departe:

-          „Eu ma uit că îi dau X lei şi el mie înapoi aşa puţin. Da ce pân la Y costă atâta? Nu vezi, a vrut cred că să mai pună ceva prin buzunar şi o crezut că n-am să observ!

-          Ia ce încet merge, parcă acuş o să-şi dea sufletul!”

Şi mai departe ha-ha-ha.

Am rămas perplexă. Fetele astea, parcă educate, făceau impresia că s-au eliberat din colhoz. Şi dacă ar fi numai ele.

Urcă în autobuze şi oameni în stare de ebrietate, nu au cu ce achita şi miros foarte „plăcut” plus la toate. Urcă femei în vârstă şi încep a cotcodăci că bagajul e prea mare şi: „Unde dracu vrei să-l pun? La mine în cap?” sau în general stau pe două scaune. Şi generaţia mai tânără nu are cu ce se mândri. Alaltăieri intră un băiat aşa îmbrăcat la patru ace, cu un miros dulce din urmă, cu o atitudine uşor depravată şi începe: „Da ce atâţia bani? La rutieră e mai ieftin, şi mai repede ajung acasă, deam` cu totu`”.

Serios, are dreptate băiatul, „deam` cu totu`”, vă ieşiţi din bine. Nici un respect, nici măcar ruşine, nimic, absolut nimic.

Dacă vă pare că puteţi să manevraţi fierul acesta uzat singuri, poate vă dăm Dvs. posibilitatea să şofaţi? Poate ajungem acasă nu într-o oră, dar 45 de minute?

Poate fără o roată, fără două roţi. Poate chiar o să trecem pe la spital să vedem ce mai face bugetul nostru. În schimb la timp. Nu vă amestecaţi în treaba şoferului şi regulile de circulaţie. Cu atât mai mult, nu vă lasaţi bagajele în trecere, în cap la oameni sau la şofer. Una e că Dvs plătiţi, alta e că plătesc toţi, şi toţi au dreptate. Nu vă mai plângeţi că merge greu şi bârnâe şi zârnâe şi chestii de astea. Vă alintaţi nu numai la mâcare, dar şi la transport. Luaţi-vă maşină şi nu mai bârnâiţi atâta capul acestor oameni care şi aşa bârnâe de la griji. Şi nu învăţaţi şoferii cum trebuie să-şi conducă maşina. Ei au experienţa necesară pentru acest lucru şi cu singuranţă ştiu de ce merg aşa încet.

Tot respectul meu pentru şoferii autobuzelor. Zi de zi să dai peste oameni de tot soiul şi cu apucături diferite. Să conduci nu maşină, ci o căruţă. Să ai un salariu mizer, griji pe cap, să stai seara să verifici ce-i cu amortizorul şi cu frâna. Să te trezeşti la patru dimineaţa şi vii acasă la nouă seara. Să înduri foamne, nervi, dureri de spate, de picioare. Ajungi la cincizeci şi ceva de ani cu hernii la spate, tensiune, dureri de inimă şi „tot pachetul”- cum zic medicii.

Pentru ce? Pentru ca nişte mormăite să te trimită la pensie.

Daţi-mi voie...