Eu ştiu că nu ştiu nimic

- Ce-i asta? - Psihuri și H*! Ziua de ieri va intra în istorie, în sfârșit am finisat de scris proiectul de licență, nu că aș avea mare bucurie că l-am realizat. Am altă nevoie – introducerea. Coordonatoarea a patra oară îmi spune să schimb introducerea. A patra oară scriu una și aceiași și fără „tolk”. Serios, de parcă cineva se va apuca de citit toate aiurelile mele legate de corectitudinea limbii române. În fine, 73 de pagini și eu a patra oară schimb introducerea! Titlurile și introducerile nu sunt punctul meu forte – nici în texte, nici în realitate, nici în relație cu cineva, nici când fac cunoștință cu cineva. Eu prețuiesc mai mult conținutul și îmi place să scriu, să văd, să am un sfârșit frumos. Totul în lumea asta are sfârșit și tot se sfârșește urât, înafară de sfârșiturile mele. Tot gustul stă la urmă. Toată frumusețea o las la sfârșit, fie asta text sau dialog. Nici introducerea asta nu are nici un sens. Textul meu e despre altceva. Azi m-am decepționat. Am avut

Partea a VIII-a Pentru unii e marea, munții, pădurea, râul, etc. Pentru mine e grădina mea, a noastră de acasă. Când eram supărată mă ascundeam în grădină și boceam acolo sau dacă aveam nevoie să mă gândesc, tot acolo o făceam. Iarnă, vară nu contează, locul meu de sihăstrie era în grădină. Grădina noastră e mare. Tare mare. Odată am alergat în jurul viei pentru că pe stadion erau băieți și eu nu vroiam că mă rușinam să alerg față de ei. Aveam cross-ul la alergat un km și eu cam îmi dădeam duhul peste o sută de metri. Vara grădina noastră era cea mai frumoasă. Nu creștea mai nimic ca oamenii, dar mama nu lăsa un metru de pământ nesemănat. În mijlocul grădinii era iarbă. Era o mică parte de pământ unde creștea iarba ca în pădure. Tata a lăsat ani de-a rândul iarba pentru mine. Primăvara iarba înverzea și eu mă prăpădeam acolo. De câte ori mama s-a chinuit s-o usuce, nu i-a reușit. Iarba ceea creștea pentru mine acolo. În apropiere era fântâna și lângă fântână un nuc, iar sub ac

Partea a VII-a Mama azi mi-a adus aminte de momentele mele rușinoase din copilărie. Un copil a venit la magazin cu o sută de lei să cumpere o gumă și ea s-a uitat la mine cu un zâmbet larg. Banii i-a luat și nu i-a dat rest înapoi, pe mama băiatului o cunoaște și-i va transmite ei. Băiatul s-a ales cu o ciocolată în loc de gumă. Mi-a spus ea despre activitatea mea ”criminală” din copilărie: ”Nu știu oamenii de azi cum trebuie să fure, dar tu știai cu siguranță”. Eu țin minte în mare parte ce am făcut când eram mică. Fragmente de aici, de acolo. În copilăria mea nu erau atât de multe dulciuri și nevoi care strică dinții și sănătatea. Erau chupa chups -uri peste tot și gume. Toate prostiile estea le mâncam și eu și oricât nu s-a străduit tata să mă limiteze la ele, nu i-a reușit. Banii am știu de mică să-i prețuiesc. Dacă cumva vreun nan sau nană îmi dădea ceva bani, îi luam și, așa să nu vadă nimeni, îi transmiteam mamei. Nu știu ce, dar îmi era rușine să accept banii de la o

Ceva timp în urmă mi-am pierdut orice muză și am găsit-o pentru a scrie proiectul de licență, dar dacă pierd orice mă făcea să scriu, încep să vorbesc aiurea despre alte chestii. Viorica mi-a spus: „Nu te apuca de asta, fă ce știi să faci cel mai bine – scrie! Scrie mult și despre orice, despre tot ce vrei scrie”.  Eu nu am făcut asta, am lăsat totul: cititul, scrisul, jurnalul, cărțile și m-am apucat să-mi dădăcesc nepotul. După două luni de ”nimicnicie” mi s-a urât de tot și m-am închis în casă sub pretextul că ”scriu teza” care demult trebuia să fie gata. Alaltăieri la bucătărie s-a stricat nu știu ce la lumină. La noi e aproape discotecă acolo – mai întâi se aprind niște luminițe albastre (cred că pentru mine când mă apucă noaptea foamea), apoi becul. Luminițele se aprindeau, becul nu. Mama a chemat azi un electric (vecinul nostru) și cât ea nu era acasă eu mă uitam ce face cu firele celea electrice. Azi am înțeles un lucru: mie tot timpul mi-a plăcut să privesc cum lucrează băr