Eu ştiu că nu ştiu nimic

Deviza familiei noastre este (cred): „nu te atinge de neamul meu și nu-l vorbi de rău”. Știu că ai noștri sunt tare de părerea „unul pentru toți și toți pentru unul” și asta așa și este. Chestia asta am învățat-o de la frații și surorile tatălui, de la verișorii mei. Mama nu are asemenea înclinații, ea e mai simplistă la noi. De mică eram un pic altfel decât toți, credeam că asta-i din cauza că sunt cu 5-10 ani mai mică ca ei și, mă rog, ei de la oraș, au poate alte idei și viziuni. În momentul când se adunau toți, eu îi priveam dintr-o parte. Atâta mândrie, atâtea gesticulări, laudă și planuri că eu, stând într-un colț, mă gândeam că la școală îmi trebuie o gazetă de perete. Oricum, în situațiile de criză, făceau „Marea Adunare Națională sau Sfatul Țării” (nu contează) și găseau soluții la diferite probleme, care, de fapt, erau doar ale familiei. Spre exemplu, cu 15 ani în urmă, când tata a fost pentru prima dată operat, nu s-a dus la medic până nu au analizat frații/surorile conc

Era luna iunie și pe facebook văd o știre că vine Hurts la noi! Am sărit de pe scaun și am țipat că vine Hurts la noi!!!! Fetele din oficiu, desigur, că s-au uitat ciudat la mine, dar mai mult pentru că nu m-au văzut așa de emoționată niciodată. Ulterior au urmat glumele despre reacția mea, dar pe mine asta foarte puțin mă interesa, eu eram cu gândul la bilete și când/unde le pot procura. Le-am arătat fetelor mele că Hurts vor organiza un concert la noi și că în septembrie trebuie să-și lanseze albumul. Fetele au avut, probabil, aceiași reacție ca și mine. Ne-am înțeles că ne ducem orice ne-ar costa asta. Era luna iulie când biletele au apărut în vânzare și eu monitorizam strict asta. Am luat pur și simplu și le-am procurat. Fetele mele au fost de acord și după ce le-am văzut în mână, m-am dus emoționată tare să le arăt că noi mergem la concert! Noi mergem la Hurts!!! A urmat un AAAAAAAAAAAAAAA! și un AAAAAAWWWWWWWW!, și iar AAAAAAAAAAA!, și iar AAAAAAAAAWWWWWWWWWW! Tare plăcut se

Pentru că arăt ca o copilă de 16-18 ani, mulți copii cred că pot să mă impresioneze cu gesturi copilărești și arogante. Eu am 23 de ani, dar nu arăt așa de mare, deși eu sincer cred că arăt. În magazin, dacă cumpăr alcool, îmi cer să le arăt buletinul și asta e cumva plăcut, dar nu și atunci când niște copilași încearcă să te impresioneze. Într-o seară, după ce am coborât din transport, un tânăr stătea de vorbă cu niște fete. Fetele povesteau că vor să vopsească părul, dar nu știau ce culoare. Am trecut pe lângă ei și băiatul ca să-mi atragă atenția le spune să se vopsească așa ca și mine - roșcată „așa ca fata asta frumoasă”. Și pentru că nu am acordat nici o atenție, băiatul zice: „domnișoară, da de unde veniți așa de frumoasă?”. Nu am răspuns nimic, o fată îi zice că mă cunoaște și că am peste 20 de ani. Am auzit doar un „sorry, n-am vrut”. Mă gândeam că încă nu arăt așa de rău, dar și greață totodată mi-a stat pentru că abordările astea primitive sunt mai din epoca de pi

„Eu o vreau pe Parfeni care o știam înapoi” – și eu n-am răspuns nimic. Eu am observat că nimeni nu știe cum trebuie să vorbească cu mine când mă simt aiurea. De fiecare dată îmi arată ceva amuzant (care poate este, dar nu-i), mă întreabă dacă m-am uitat la ultima serie apărută din serial, mă întreabă dacă sunt la lucru (???), dacă îmi place culoarea formei nu știu cui, dacă am văzut că au înflorit acolo niște flori, ce au zis aceia, ăștia, etc., etc.. Înțeleg că asta-i o încercare să-mi distragă atenția, să-mi ridice dispoziția și să mă facă să mă simt mai bine, dar asta nu ajută. Nici măcar întrebarea „Ce ai pățit?” nu ajută. Nu ajută nimic, dacă eu am spus că nu vreau să văd și să aud pe nimeni. Asta înseamnă că poți să vorbești cu mine, dar cel mai probabil nu mă vei interesa tare cu un subiect sau altul, pentru că nimeni nu știe cum trebuie să vorbească cu mine când eu nu vreau să vorbesc. Normal că am văzut video/imaginea ceea amuzantă (care poate este, dar nu-i), normal

Azi am primit o veste bună. Facebook mi-a adus-o întâmplător. Citeam prin cronologie care și ce a aberat azi, când văd o postare a unui așa numit prieten, un verișor al unei prietene, unde a indicat că se află într-o relație cu cineva. Nu știu dacă e adevărat sau nu, sper să fie așa. Am făcut cunoștință cu acest om întâmplător când mă întorceam cu prietena asta a mea acasă de la universitate. Avusesem un examen și afară încă și ploua. Primul maxi-taxi era încărcat, dar avea 2 locuri libere și le-am ocupat noi. Așteptând să se miște din loc transportul, conform orarului, prietena mea îl vede pe verișorul ei intrânt în transport. Avea de gând să meargă în picioare și nu am idee ce a venit în capul ei, s-a ridicat și i-a zis să stea în locul ei pentru că ea are ceva de făcut în oraș și va veni cu celălalt transport. Băiatul ăsta necunoscut s-a așezat lângă mine și parcă l-a pus cineva în priză: nu a tăcut un minut până am mers acasă.  Îmi venea pur și simplu să-i zic să închidă gur