Eu ştiu că nu ştiu nimic

Azi am avut o discuție (ne)serioasă despre patriotism. Eu și cu eul meu. (Da, noi câteodată ne certăm, se mai întâmplă). Totul a început de la un vis. Săptămâna trecută. În redacție, fetele deseori glumesc pe seama căsătoriei. Din 5 fete, doar una e casătorită, celelalte „nu-și pot găsi jumătatea deloc”. Eu zic că se alintă, dar cine-s eu să le acuz, singură pot să-mi permit asta. Din vorbe și glume, am ajuns să pariem cine din noi va avea ultima mașină. Eu le-am zis că voi câștiga cu siguranță, pentru că atunci nu vroiam deloc mașină. În general, îmi părea tare ciudat să fii femeie și să vrei tare mașină. E mașină și atât. Plus că de mică mă plimbam cu tata și tare îmi plăcea să văd cum conduce „El” mașina. Chiar și când am urcat la volan n-am simțit nimic înafară de pedale, volan și cutia cu viteze. Mă rog, și motorul.  Eu le zic că mie mi-a plăcut să stau lângă șofer, nu să conduc și din cauza asta nu am nevoie de mașină, am nevoie de bărbatul meu să conducă mașina „Lui”, iar e

M-am apucat astăzi să fac ordine în casă și am descoperit cu stupoare că lucrurile mele stau împrăștiate peste tot în cameră și...așa și le-am lăsat. Chestia asta e ceva atipică pentru mine, eu niciodată nu las lucrurile unde nimeresc, fiecare are locul lor în dulap. Ultima vreme, fac și eu ca Einstein, lucrurile astea mă inspiră. Am observat că nu-mi aranjez hainele în dulap, dar pe scaun. Pe masă stau aruncați sutienii, uneori și întreg setul de lenjerie. Stă horboțica asta lângă mine și eu mă uit la ea, dar n-o pun la loc. Pe scaun stau aruncați pantalonii alături de fustă și rochie. Lângă oglindă stau cremele de care nu mă folosesc. Uneori lenjeria mea stă pe oglindă, iar pe masă laptele de față și vopseaua de păr. Uneori stau una lângă alta. Pe marginea patului stau bluzele, călcate și aranjate. Și hainele astea își schimbă locul când de pe pat pe scaun, când de pe scaun pe masă și de pe masă pe oglindă. În dulap e curat, aranjat, sortat după culoare, sezon, mărime și n

partea a XV-a Zilele trecute mi-a adus aminte o bătrânică din vecini despre un moment din copilăria mea. Prieteneam cu nepoții ei și deseori mergeam la ea să mâncăm „tort”. Pentru mine mămăliga era tort. Puteam cu zilele numai mămăligă să mănânc, așa de tare îmi plăcea. Asta datorită bunicii mele. Ea dimineața îmi făcea tort, anul împrejur. Nu mâncam pâine deloc, bunica îmi spunea să mănânc cu tort supa, borșul și ce mai făcea ea acolo. Cu mâncatul aveam probleme de mică. Nu-mi plăcea să mănânc mai nimic și mămăliga era una din puținele mâncăruri care îmi plăcea. Dacă tot era tort, credeam că-i ceva din dulce. Oricum, tortul era tort și dacă cineva îi zicea mămăligă, „anina” vreo 2 priviri grele. Ziceam de bătrânică. Iarna mai ales, veneam de la sanie și la ea era mereu cald în casă și miros de plăcinte și tort de-al meu. Nu era bunica mea și, practic, eram străini, dar ce bucurie avea când veneam noi la ea. Ne scutura frumușel de zăpadă, ne punea hainele ude lângă sobă ș