Eu ştiu că nu ştiu nimic

În fiecare an, în ultima zi de duminică a lunii octombrie, tata sărbătorește Ziua Automobilistului și Drumarului. Are năravul și își sună colegii cu care a lucrat o viață întreagă. De 4 ani nu mai lucrează și în afară de noi, nu-l felicită mai mult nimeni, nici măcar frații și neamurile. Să zic că-i urăsc pentru asta, ar fi tare puțin. Azi l-am întrebat ce tot sună la toți să-i felicite. Mi-a zis că „da cum să nu-i sun, dacă sunt șoferi, ca și mine?”. Și eu îl întreb: „da cum să nu-i suni, tata, normal, da ei ce nu te sună?”. Asta au fost 2 fraze spuse după 3 săptămâni de tăcere. El nu zice nimic și sună mai departe. Eu am văzut că s-a supărat. S-a întristat și s-a întors cu fața la perete. Nu m-am simțit vinovată pentru că l-am întristat. De 4 ani nimeni nu-l sună să-l felicite. De 4 ani nimeni nu-l sună să-l întrebe ce mai face. La început toți erau șocați de starea lui, pentru ca peste ani să uite măcar să-l felicite. În primul an l-au luat colegii cu ei în garaj să serbeze

partea a XVI-a Zilele trecute mi-am pierdut lănțișorul de argint. Acasă am făcut niște reparație și toate chestiile mele din fața oglinzii le-am pus în sacoșe și am eliberat zona. Lănțișorul nu-l las de la gât nici când dorm, dar într-o seară l-am scos și pus în una din sacoșe. În ziua când trebuia să pun toate celea la locul lor, am pus lănțișorul pe pat și uitasem ce am făcut mai departe cu el. L-am căutat toată casa, toate dulapurile, colțurile și fiecare centimentru din casă. Nu l-am găsit. Nimeni nu-l văzuse și parcă cineva mi-a rupt ceva din suflet.  Poate cineva mi-ar fi zis că e doar un lănțișor de argint și sunt multe altele asemenea. Nu, al meu era special. Al meu lănțișor are un mic înger, în urmă scrie, ca de obicei, „спаси и сохрани”. Nu sunt tare credincioasă. Mama mi-a cadonat la 18 ani un lănțișor de aur cu o cruciuliță, frumoasă, mi-a plăcut, dar nu am purtat-o odată. Cu lănțișorul meu de argint nu m-am despărțit de la 12 ani (cred). De atunci îl port și Doa