Miros de plăcinte şi bocit la sfârşit de august...

Partea a II-a

Dedic acest text bunicii mele (Ana Stăvilă), a doua mea mamă

Bagajele mele erau în fiecare an strânse pe 30 mai. Până în seara de 31 mai reuşeam să le împachetez şi dezpachetez de zece ori. Emoţii mari: a doua zi mergeam la bunica. Nu mi-aş fi iertat niciodată dacă amânam, cel puţin pe-o zi, plecarea. Chiar dacă tata era la muncă, chiar dacă venea seara obosit, chiar dacă era cu prietenii, el era dator să mă ducă pe 1 iunie la bunica. Era o tradiţie în familia noastră să scap de mama (tata nu-mi făcea probleme) pe trei luni sau, mai degrabă, ea să scape de mine.

Bunica ştia că urma să venim. Telefon pe atunci nu avea, dar modalitate de a contacta cu noi găsea mereu. Momentul cela când urci în maşină, auzi cum porneşte motorul şi te mişti din loc. Eu eram cea mai fericită. Şi aveam motiv.

Mica mea plăcere, când tata oprea motorul, era să sar, da, să sar afară şi s-o „ţâşnesc” în ograda bunicii. O găseam în casă la televizor sau în bucătărie mereu făcând plăcinte (deşi nu-i plăcea deloc ocupaţia asta) sau prin grădină la gherghine (toamna), în seră, pe la puişori, răţuşte, pe sub nuc, prin cartofi, pe la străbunica. Eu ştiam unde o găsesc, ea ştia că se apropie momentul să-i sar în braţe.

Eu alerg toată ograda, o caut unde ştiu eu, inima îmi bate, bunica îmi zîmbeşte şi...abis. Eu deschid ochii, sunt în braţele bunicii. Ea zâmbeşte, mă sărută, mă ridică sus şi îmi spune că eu cresc, ea îmbătrâneşte. Mama din urmă mă strigă supărată să-mi iau genţile din maşină. Tata râdea de fiecare dată când vedea numărul lor. Eu, în acel moment, eram pe Marte.

Eu alerg la străbunica. Iată cu ea aveam probleme. Niciodată nu înţelegeam ce face şi unde face. Azi era în cireş, mâine se urca în vişin. Trebuia mereu s-o caut pe sus.

Mama strigă din urmă la mine, bunica la mama, tata nu scoate o vorbă, eu eram pe teritoriul meu!

După ce părinţii plecau acasă, eu îmi dezpachetam lucrurile. Bunica avea treburile ei, eu pe-ale mele.

De când eram mică dormeam cu ea, aveam 14 ani şi tot cu ea dormeam. Chiar şi acum ţin minte căldura, mirosul corpului ei. Bunica mea mirosea mereu a dulce, deşi dulce ea nimic nu făcea. Probabil de la florile ei de peste tot. Avea ceva Dumnezeiesc în ea, chiar şi când era supărată.

Dimineţile mele începeau ca la restaurant (mă rog, în viziunea mea de copilă): dragostea mea – cartofii gătiţi în orice fel, cu salată, ceai, tartine, dulciuri. Mămăliga era tortul meu, şi eu mâncam tort peste o zi. Carne bunica nu-mi făcea, eu o aruncam câinelui (până ea şi-a dat seama de asta), nu-mi plăcea.

Menţionez că bunica a fost bucătăreasă. Gătea bine, mult şi gustos. Timp de trei luni mă făceam grăsuţă, bolfoasă şi lenoasă.

Eu veneam de la sat în sat, dar nu ştiu de ce la bunica eram mai harnică ca acasă. Aveam grijă de puişori, răţuşte, bobocei. Făceam curat în casă, ordine în grădină, în flori. Făceam împreună compot, dulceaţă din orice: prune, caise, vişine, cireşe, mere, pere, nuci, zmeură, coacăză, căpşuni, agriş. etc.. Raiul meu era grădina ei.

Seara ne ocupam de noi. Ieşeam ca Madonnele la plimbare. Bunica îmi cumpăra fel de fel de dulciuri, îngheţată, biscuiţi. Făceam planuri pe a doua zi, ne uitam la televizor, eu îi arătam „nebuniile” mele, ea îmi povestea despre familia noastră. Desigur, nu întotdeauna lucram cu zilele şi ne odihneam serile stând la taifas.

Străbunica deseori venea la noi (trăim gard în gard), mâncam împreună, eu povesteam despre şcoală, străbunica despre colhoz. Nu era o zi fără să nu am o ocupaţie sau de plictiseală să mormăi că vreau acasă. Categoric Nu! Chestia asta o făceam acasă.

Lângă noi nu trăiau mulţi tineri, nici copii. Eram martoră la discuţii „băbeşti” despre timp, dureri de spate, picioare şi lipsa ploii. A, şi discuţii despre cât de frumoasă eram, cât de mare am crescut şi că deloc nu seamăn mamei. „Mândria bunicii” - aşa toţi mă numeau. Eu, la rândul meu, mă străduiam să se mândrească cu mine. Nu tot timpul.

Trăia lângă noi o fată de vârsta mea şi aproape că eram născute în aceiaşi zi (ea în12 mai, eu în 14 mai). Amândouă, de când ne cunoşteam, am spart un geam, am bătut doi băieţi, făceam castele de nisip în mijlocul drumului (drumul central nici până azi nu-i asfaltat), am sărit în grădinile la vreo câţiva vecini (a noastre, trei la număr, nu ne ajungeau), apa am închis-o la jumătate de mahala (era groapă acolo cu contorul apei) şi un câine am furat şi l-am adus acasă. Ideile mai mult erau ale mele, ea primea bătaie mai des şi se ferea de necazuri. Într-o vară mama nu vroia să mă lase la bunica şi eu m-am lăsat de nebunii. Am ajuns la vremuri grele, ne jucam pe iarbă verde cu păpuşile. Luam de acasă păturele, jucăriile, agendele, creioane şi ne găseam ocupaţie. Jucam cărţi uneori. Bunica ne aducea mâncare, noi eram fericite.

Joi şi duminică erau zile de piaţă. Bucuria mea. Mai multă varietate de dulciuri, jucării, bijuterii, verzături, oameni (care îmi spuneau că-s fată frumoasă, dar nu seamăn mamei, nici tatei), încălţăminte, îmbrăcăminte şi „harbuz”! Cu cinci lei cumpăram jumătate de piaţă. Un plus mare era distanţa, cam vreo 10 minute de acasă.

Eram cea mai fericită când bunica îmi cumpăra îngheţată la kilogram, numai mie. Bomboane fel de fel, maiouri, şorţi, carnete, pixuri, agende, inel cu brăţară. Alintătură alintată. Mama nu mă lăsa să strâng „gunoi” în casă, dar eu eram la bunica. La bunica făceam ce vreau eu.

Ţin minte era moda atunci la maiouri cu un braţ acoperit şi celălalt gol. Bunica nu vroia în ruptul capului să mi-l ia. Nu vroia ea, vroiam eu. Pe lângă noi era străbunica. O ajutam cu treburile, strângeam fructele căzute şi le duceam „Borei” (străbunica ţinea la porcul cela şi-l alinta). Timp de-o săptămână am strâns suta ceea de lei şi am cumpărat-o. Aşa a fost şi cu prima mea pereche de şlapi. Bunicii oricum nu-i plăcea şi o săptămână a fost supărată pe mine că purtam haina ceea. „Parcă eşti o niţoasă!”. Avea dreptate şi eu am aruncat-o. Nu ştiam ce-i aia „niţoasă”, nici acum nu ştiu, dar suna urât şi pentru mine era destul.

Odată pe săptămână sunam mamei. Momentul ăsta ma înfricoşa mereu. Nu vroiam s-o aud pe mama. Conversaţia noastră se reducea la : „- Alo! – Bună! – Cum la tine? – Normal. – Fii cuminte! – Îhî”. Trei minute de agonie.

Mergeam des în ospeţie la rude. Deseori ne odihneam la pădure. Cei maturi cu carnea lor, noi cu voleiul şi alergatul după fluturi. Prima oară am urcat în căruţă, cu asemenea ocazie, şi asta a fost şi ultima. Nu am păţit nimic tot drumul, dar animalul ăsta nu credeam că poate fi controlat. Şi azi mă trec fiorii.

La sfârşit de iulie, pe 28 mai exact, era ziua bunicii. Mă îngrozea data asta. Veneau ai mei şi bunica, din cauza mofturilor mele, zicea că mă lasă cu ei. Boceam jumătate de zi şi de fiecare dată mă juram că nu mă alint. Până a doua zi şi iar de la capăt.

Spre sfârşitul lui august în sat veneau maşini de curse lungi şi colectau roşii. Nu ştiu cum mă trezeam la şase pentru a pleca cu bunica încolo. Era vesel, înapoi ea mă aducea pe cărucior. Fericire pură de copil. Cu străbunica mergeam după porumb pentru fiert. Locurile noastre de pământ erau în „baltă”, cum zicea ea. Eu ziceam că mergem în „Lumea Verde”. Amândouă îmi spuneau să mănînc porumbul ăsta să fiu fată frumoasă (sânii să crească), nu m-a ajutat, dar fie, erau buni.

Tatei, la muncă, în fiecare an îi propuneau foi de odihnă la tabără. Nu am mers niciodată (excepţie un caz). Eram fericită cu „babele” mele.

Sfârşitul verii pentru mine era o crimă, un chin şi durere. Mama mă chema acasă, trebuia de mers după haine şi rechizite pentru şcoală. Eu boceam că acasă nu vreau şi n-o iubesc pe mama. Tata promitea că mă duce cu maşina la plimbare în oraş (ceea ce nu făcea). Când era timpul să-mi împachetez şase bagaje ale mele (haine, încălţăminte, jucării, cărţi, agende/nebunii/caiete, genţi în geantă) se mai adăugau încă vreo trei la ele.

Şi stau eu cu ~10 genţi ale mele şi mă uit cum bunica face plăcinte. Şi mă apuc de bocit şi ea râde. În casă, ca de obicei, intră străbunica şi speriată mă întreabă „Ce-i cu mine?”. Eu plâng pe genţi, bunica râde şi ascultă televizorul, străbunica inspectează bucătăria şi râde şi ea de durerea mea. Iese afară şi peste vreo 15 minute vine înapoi cu suta de lei şi două banane (veşnic mânca banane). Aud cum opreşte la poartă o maşină.

Mama râde de mine cum plâng cu suta de lei în mână şi două banane, tata întreabă ce-am furat şi de unde, toţi se îmbrăţişează, se sărută, iar eu stau...

În acel moment unicul meu gând era că azi nu voi mai dormi cu bunica. Nu voi asculta istorioare, n-o să am pe cine îmbrăţişa noaptea când mă ia frigul.

 Odată urcată în maşină bunica mă sărută strâns şi scapă şi ea o lacrimă. Tata porneşte motorul, iar eu rămân să privesc cum las în urma mea trei luni de basm şi încep a înghiţi noduri şi a plânge încet.

O voi ţine minte pe bunica făcând plăcinte (deşi nu-i plăcea ocupația asta), ascultând noutăţile şi râzând de neputinţa mea. O voi iubi pe bunica pentru că era bunica mea. Voi ţine minte absolut toate mângâierile ei, toate pupăturile ei şi „niţoasă” cum mi-a zis, voi ţine minte mirosul ei - dulce. Unica mea bunică pe care am cunoscut-o (din partea tatei murise devreme), unica mea iubită bunică, a doua mea mamă şi primul meu cuvânt - Cuța (de la bunicuța).