„Eu sunt moartă şi aşa trăiesc”

Partea a III-a

Dedic acest text străbunicii mele (Eudochia Stăvilă), femeia care a suportat viaţa

Eu nu-mi închipui cum e să fii femeie de 83 de ani şi să urci prin copaci. Femeia care a trecut peste al II-lea Război Mondial, femeia care a rămas văduvă în tinereţe şi cu doi copii în braţe, femeia care i-a îngropat pe toţi. Femeia care şi azi mai cântă şi dansează la orice sărbătoare, femeia care a depăşit până şi un bărbat.

Din câte eu am înţeles, în familia străbunicii au fost destul de mulţi copii – ajungeau la 11.  Detaliile copilăriei nu le cunosc, străbunica nu le povestea nimănui şi, din câte observam noi, era o temă dureroasă.

Azi, când toţi mă consideră fată mare, îmi fac asemănare cu tinereţea străbuncii şi îmi fac unele etichete asupra caracterului.

Mama mi-a povestit:

„Ea oarecum se simte specială că s-a născut în februarie, pe 14. Zicea că a îndurat gerul de atunci şi de asta e atât de puternică şi rezistentă. Copilărie fericită ea nu a avut, interesele numeroasei sale familii erau altele. Când a început războiul era fată mare. Şi acum o văd cum stă cu lacrimi în ochi şi îşi aduce aminte acele zile. Povestea cum s-a trezit într-o zi curtată de nişte soldaţi ruşi. Luase apărarea altei surori mai mici şi aceştia s-au luat de capul ei. Era mai mare şi frumoasă. Se împotrivea la fiecare mişcare şi până nu a ros faţa unuia, nu s-a lăsat. Soldaţii, de ciudă, au decis s-o împuşte. Au îndreptat spre ea arma, ea a închis ochii. A auzit doar împuşcătura, dar nu a simţit nimic. În acel moment sărise o găină înaintea ei şi o salvase. De spaimă şi-a pierdut cunoştinţa. Soldaţii au râs cu poftă de norocul fetei şi au plecat [Să simţi moartea pe propria piele şi să rămâi în viaţă... „Eu sunt moartă şi aşa trăiesc”]. S-a căsătorit din voinţa părinţilor. A învăţat să trăiască sub acelaşi acoperiş cu soţul său, străin pentru ea, şi pe care nu l-a iubit niciodată [„Bucuria mea că a murit devreme”]. Mama (bunica) îşi iubea tatăl, dar la şase ani acesta o părăsise, nu din propria voinţă.

După moartea bunelului, a rămas singură cu doi copii. Nu s-a recăsătorit niciodată. Din momentul când era cât pe ce să fie agresată şi împuşcată, nu a suportat în viaţă nici un bărbat. Unica sa iubire a fost fiul său, care a decedat de tânăr (ceva avuse o boală la stomac).

Singură şi-a ridicat casa, singură şi-a crescut copii, singură a supravieţuit la toate schimbările din istorie: de la al II- lea Război Mondial până la declararea Independenţei Republicii Moldova şi până azi.

Ţin minte când prima dată te-a văzut, m-a întrebat ce nume ţi-am pus? I-am răspuns că te-am numit Cristina. Ea a zis că nu-i place şi s-a întors. Interesantă a fost toată viaţa ei, dar nu a fost zgârcită şi ar fi aruncat şi pielea de pe ea pentru noi”, povestea mama.

Eu o iubesc din tot sufletul pe străbunica mea. Mi-au ajuns verile petrecute la bunica pentru a o cunoaşte. Ea într-adevăr nu-i zgârcită şi luptă pentru ce-i aparţine. Totuşi e severă şi foarte încăpăţânată când o contrazice cineva.

Pe nume nu am auzit să-mi zică niciodată. Confunda cu numele mamei sau a bunicii, parcă din greşeală dar, de fapt, aşa ei îi plăcea. Am înţeles de ce: ea le-a numit pe amândouă şi ar fi vrut şi mie să-mi dea nume (Lucia), dar cineva a călcat peste mândria ei.

Din toată viaţa mea, am petrecut o singură zi cu ea. Am pupăcit-o cum pot eu mai bine şi am cântat şi dansat amândouă cât timp ea era ocupată. Am vazut-o cum zâmbeşte şi era fericită, chiar era.

La vârsta pe care o are, e o frumuseţe de femeie. Îi plăcea să mă alinte cu banane (veşnic avea banane), cu dulciuri şi nuci. Spunea că trebuie să mănânc nuci să fiu sănătoasă, deşteaptă şi frumoasă.

Orice sărbătoare fără cântece de-a noastre nu se petrecea, la fel şi fără „Mama lui Ştefan cel Mare”, pe de rost o cunoaşte şi până n-o spune toată nu se opreşte.

Mama zice că eu îs toată „mucuţa Dunia”. Eu nu odată am auzit-o cum mergea prin ogradă şi vorbea singură cu ea. Mie tot îmi place să discut cu mine şi nu mă supăr dacă cineva râde de asta.

„ Ai luat de la străbunica ta mai multe decât de la mine cu tata. Vorbeşti cu tine şi agresezi toţi băieţii, să nu mai zic că te enervezi dacă cineva nu-i de acord cu tine”, spunea mama.

Şi chiar dacă locuiam gard în gard, nu mă pot pronunţa că străbunica e a treia mea mamă. Mai degrabă un ideal de femeie, dar în nici un caz mamă.

Timp de 20 de ani nu am auzit să-mi zică pe nume, cel puţin ştiu că mă iubeşte, pâă şi azi mă serveşte cu banane *.*

P.S. Eu recunosc că seamăn cu străbunica mea, nu pentru că îmi place să bombănesc singură, dar iubesc să fac ceea ce cred eu că pot şi vreau. Probabil trăim amândouă după deviza: „Spuneţi-mi ce nu pot şi eu asta voi face.”

Iulie, 4, 2015