„Tu dacă mă iubeşti vino să mâncăm împreună”

Cam aşa se simte o femeie când îi revine pofta de viaţă

Nu ştiu de unde să încep să povestesc cum s-a întors totul pe dos. Poate că a început totul încă în iarnă.

Familia noastră e numeroasă. În dreapta avem ca vecin pe fratele cel mai mic al tatălui. Peste drum de noi şi-a petrecut copilăria naşa noastră căsătorită cu un alt frate de-a tatălui. Practic în fiecare weekend avem mici reuniuni de familie.

Vărul meu (din dreapta noastră) în sfârşit m-a ascultat :D şi s-a căsătorit. Când am făcut prima dată cunoştinţă cu soţia sa (octombrie 2013) m-am bucurat nespus. În sfârşit o fată, printre atâţia băieţi, aproape de mine. În decembrie (2014) vine aşa zâmbitoare la mine şi îmi spune că-i însărcinată.

Parcă mi-a trecut toată viaţa în faţa ochilor: Copii. Nou-născut. Plânsete. Nevoi. O clipă nu ştiam cum să reacţionez. „Felicitări. Să ai o sarcină uşoara...bla-bla...”. Nişte prostii i-am spus. Toată primăvara nu am văzut-o, eu pe la universitate, ea mai mult în casă. Vărul meu şi-a perfectat documentele şi a plecat în aprilie peste hotare. Ei a început să i se facă urât de singurătate şi eu mai mergeam pe la ea să-i ţin companie.

Ultimele 3 săptămâni am avut o plăcere sufletească să stau cu o femeie însărcinată.

Cred că mai departe voi povesti cât e de greu să fii bărbat cu o femeie însărcinată în casă (din viziunea mea de fată).

Coşmar!

„- Cristina, dormi?

-          Nu, citeam (priveam vreun serial, scriam ceva, spălam vasele, etc.).

-          Vino la mine.

-          S-a întâmplat ceva?

-          Vino şi nu da multe întrebări!”

Eu sar din locul meu şi fuga merg să vad ce-i. Ea vrea să schimbe o draperie. În altă zi nu-i ajungea apă pentru iepuri. Să o ajut să strângă ceapa. Să mergem să culegem caise. „Vreu zmeură, vreu vişine, da ştii, îmi pare că vreu kiwi sau poate mere, nu, nu...vreu cartofi copţi”. Altă zi i-a abătut că vrea la biserică. Chestia cu biserica chiar m-a speriat, i-am zis că nu merg cu ea.

Asta tot într-o singură săptămână (am scris tot în jurnalul meu).  Mai departe am început să intru şi eu în ritmul ei zilnic de a vrea ceva şi ne-am apucat să gătim împreună. Oficial, eu pot face tortă din biscuiţi, tortă simplă, ruladă cu mac şi biscuiţi. Oficial, eu ştiu ce cantitate de sare, oţet şi alte chestii merg la castraveţii muraţi. Am făcut şi aluat pentru plăcinte, turte şi încă nişte chestii la cuptor care au o denumire rusă. Şi pârjoale din cartofi, în stil ucrainean, m-am învăţat a face. Atâta plăcere să stau în bucătărie nu am avut niciodată. Am petrecut ultimele două săptămâni gătind ceva nou în fiecare zi. Produsele alimentare uneori nu le găseam în sat şi cu maşina ne plimbam până la market. Ia ce bucurie mai avea când ştia că trebuie să ieşim din casă! Parcă ar fi fost un copil. Atât de dulce şi fericită. *-*

Din toată neplăcerea mea, apărută la început, nu a rămas nimic. Dimineaţa, când mă trezesc, mă gândesc ce vom face azi. I-a rămas foarte puţin până va deveni mamă. Şi cât e de frumoasă în rolul său! Atât de adorabilă că nu-mi pot stăpâni eu emoţiile.

Îmi zice în fiecare zi: „S-a întors. Se mişcă! Se mişcă! Pune mâna!”.

Ştiţi cât e de minunat să simţi o viaţă cum se zbate în corpul unei femei? Ştiţi cât e de minunat să ştii că sunteţi trei, nu două? Ştiţi cât e de minunat să vezi o femeie împlinită? S-o vezi deja mămică, să vezi cum tremură la gândul că în curând se va schimba totul? Ştiţi cât e de minunat să vezi că-i este frică de moarte şi ea să-ţi zică că-i bine? S-o vezi puternică, s-o ştii slabă şi s-o linişteşti în timp ce râde şi plînge la un loc?

M-am emoţionat într-atât, încât am început să iubesc băiatul acesta înainte de naştere. Am început să-mi imaginez că-l plimb cu căruciorul, apoi de mânuţă. Am început să-l iubesc de parcă ar fi copilul meu. Nu-i vorba în trezirea sentimentului de mamă, nu. Probabil am şi eu sindromul unei femei însărcinate.

Am început să înţeleg ce bucurie poate să-mi aducă un simplu ajutor cuiva. Mi-a revenit pofta de viaţă. Să mă ocup cu ceva, să fac ceva nou în fiecare zi. Am lăsat somnul pentru promenade de dimineaţă până la magazin. Mănânc cu poftă şi a început să-mi placă să gătesc. Arăt mai sănătos şi am renunţat la dulciuri. Norocul meu că nici ea nu iubeşte carnea, dar iubeşte salata. Facem măşti pentru păr, pentru faţă. Cântăm la chitară şi ea mi-a permis să-i distrug acolo câteva strune. Eu în schimb mai mare extaz nu am avut. Cu prima ocazie îmi iau chitară. Am cumpărat disc pentru câini şi ne amuzăm că Julia ei nu ştie ce să facă. I-am prins un porumbel de-a nostru şi l-a pupăcit până i-a stat rău :D. Femeile.

Dacă s-ar apuca să citească impresiile mele din ultimele trei săptămâni, probabil s-ar supăra pentru isteriile ei. Şi chiar isterică cum e, totuşi e o femeie minunată! Asta e prima perioadă de sarcină din viaţa ei şi vărul meu speră că nu ultima (în general a declarat că vrea 7 copii, ca şi familia bunelului). El nu ştie cum e să treci peste toate timp de nouă luni şi să rămâi la fel de fermecătoare.

Azi, ne-am apucat să facem pizza şi ei i-a abătut să dansăm. A zis că muzica nu contează, bucuria mea. Am întrebat-o dacă o aranjează Dan Balan şi a răspuns afirmativ. Până la urmă s-a mişcat de vreo câteva ori şi a obosit :D. 

...pentru că O-Zone e trecutul meu criminal.

Mîine mergem după ananas.

Iulie, 13, 2015

15.07.2015 – m-am dus la ea să văd ce face. În casă mirosea a înălbitor. Îşi rodea mîinile negre de nuci. M-a apucat un râs isteric, iar ea a început a plânge că i se face rău de la mirosul acela. A aruncat înălbitorul în lavoar şi mi-a propus să mergem să mai mâncăm „vreo două”. :D