Un alt fel de Revelion

Partea a IV-a

Am deschis un document nou și aveam de gând să încep a redacta un text care deja l-am scris. Tata se uita la televizor un film despre spiritul sărbătorilor de iarnă. Am prins câteva secvențe din film și m-a impresionat procesul de împodobire a bradului. Niște prichindei împodobeau pomul de Crăciun cu bunica.

Bunica, 14 ani

Când eram mică, până în clasa a opta, toate vacanțele mele le petreceam la bunica. Sărbătorile de iarnă aveau un farmec aparte pentru mine. Matineele și carnavalul care le petreceam la școală, senzația că am încheiat prima jumătate de an cu note bune și planurile mele de sărbători – astea erau sfinte pentru mine.

Mama veșnic era nemulțumită de ceva și când era vorba că trebuie să plec de acasă, parcă răsufla mai ușor. Nu-i vina mea, că eram eu cuminte, dar știu că-i trebuia o pauză și ei.

Eu, ca de obicei: ghiozdanul plin, vreo două genți și 3 sacoșe. Nu aveam nevoie de ele, dar trebuia să le am alături. Nu știu cine din noi era mai fericită: eu, că voi sta două săptămâni cu bunica și străbunica sau mama că scapă de gălăgie în casă?

Bunica făcea plăcinte. Mirosul ajungea până afară și îmi lăsa gura apă. Obișnuita fericire a revederii, pupături, îmbrățișări și „cât de mare ai crescut”! Iarna la bunica era mai deosebită. Era liniște și se auzeau doar lemnele cum trosnesc în foc (și străbunica cum bombănește prin ogradă).

Bunica mea niciodată nu împodobea bradul dacă eu nu eram și făceam lucrul acesta a doua zi după venirea mea. Avea un brad deosebit. Nu era natural, era artificial. Nu era verde, era alb. Și nu era pufos din cauza crengilor, era asemeni unei piramide, din argint. Primul cerc de jos avea crengile mari, mai sus mai mici, și mai mici. În vârf tot timpul avea o stea. Jucăriile bunicii erau din timpul URSS: avea castraveți și căluți de mare în număr mai mare; avea căsuțe acoperite cu zăpadă; forme diferite și chestii făcute din argint și hîrtie și multe altele. Nu ajungeau crengi pentru fiecare și le mai atârnam și noi de lămâiul ei. Pe la ferestre aranjam ghirlandele. Diferite beculețe: care ardeau, care jucau, care nu. Trebuia doar zăpadă și totul era perfect.

Bunica și mama, 21 ani

Iarna pe afară nu prea ai ce face, mai ales dacă nu-i zăpadă. Dimineața bunica hrănea păsările și restul zilei o petreceam împreună. Azi făceam tortă, mâine „băieței”, învârtită, etc. Când ningea afară, la noi mai degrabă viscolea, asta era bucuria străbunicăi: în sfârșit ceva de lucru pe afară! Femeia asta nu stătea cât era ziua de lungă. Făcea și ea plăcinte cu dovleac în fiecare zi pentru că îi plăcea să frământe aluatul! Cum spuneam, ningea afară și ea mai că alerga la noi și-mi zicea: „Hai și ai să ajuți babele să curețe ograda”. Nu trebuia să mă rogi de două ori, eram deja afară. Aveam eu plăcerea să curăț omătul din ogradă, dar plăcintele cu dovleac nu-mi plăceau. 

În zilele geroase, locul meu era pe „lejancă” la străbunica. Eu îi citeam ei și străbunelului* (fratele soțului ei, veteran de război) diferite poezii, povești și glume. Nu-i puteam închide străbunicăi gura când începea să-mi cânte pe „Mama lui Ștefan cel Mare”. Nici nu respira până nu zicea ultimul cuvânt. Are o memorie excepțională. Eu nu țin minte câteodată în ce an m-am născut, dar ea ține minte tot.  Îmi plăcea că venea la ea mulți alți bătrâni și îmi povesteau despre copilăria lor, despre copiii și nepoții lor, îmi aduceau dulciuri și portocale. Doamne! Nu știu ce alte bucurii am avut în viață și ele cu singuranță au fost, dar bătrânii care veneau la străbunica și străbunelul erau pentru mine adevărată fericire!

Bunica mea era tânără și rudele noastre tot. Eu cu interesele mele de copil nu-i preocupam prea tare și nu-mi plăcea să merg în ospeție la cineva și nici nu-mi plăcea când venea cineva la noi. Televizor aveam și acasă, iar fripturile lor nu mă tentau.

Mergeam și iarna la piață. După fructe, legume, dulciuri. Înghețam bocnă vreo jumătate de oră în schimb aveam „mâncare”. Dacă era zăpadă pe afară, cu săniuța pe dealuri împreună cu vecina mea.

Anul Nou îl petreceam toți patru. Câteodată nici nu ajungeam până la ora 00:00, ei da, eu nu. Bunica îmi spunea că trebuie să dorm, altfel Moș Crăciun nu vine. Și eu dormeam, iar dimineața sub brad aveam mereu ceva: dulciuri, jucării, caiete, etc.. În fiecare an ceva diferit. Eu sincer am crezut în existența lui Moș Crăciun până la șapte ani. Am găsit scrisoarile mele în masă și m-a apucat plânsul. Pentru mine oricum toți acești ani au fost cei mai frumoși pe care i-am putut avea.

De Crăciun veneau ai mei să mă ia acasă. Sărbătoare ca sărbătoare: dimineața spuneam colindul străbunicii, ea îmi cânta vreo trei în loc, apoi împreună...trebuia vreo oră să cântăm amândouă, asta era un fel de „La revedere!” pentru noi. Mama veșnic mă punea să cânt colinde și parcă eram la concert în casa bunicii, nu la Crăciun.

Bocitul meu nu era exclus. Cel mai mult îmi părea rău că nu strângeam eu toate jucăriile la loc și nu știam unde-i bradul tot anul. Văd și acum zâmbetul bunicii: „Nu-s”.

Bunica și Vadim (fratele), 54 ani

Tare am urât despărțirile noastre, nu-mi puteam reveni vreo trei zile. Mă gândeam că ea e singură acolo, nu are ce face și nu are cu cine vorbi. Seara înainte de culcare îi spuneam cât de mult o iubesc și tare îi mai plăcea să mă joc în părul ei, adormea în câteva minute.

Eu îi spuneam „Cuța” de la „Bunicuța” și tare mă enervam când mă întreba cineva de ce nu-i zic „mâca” sau ”baba”. Bunica mea era atât de tânără, atât de frumoasă și eu consideram păcat să-i zic „mâca” sau ”baba”. Eu îi zic și azi „Cuța”și pentru mine acesta e cel mai dulce cuvînt care l-aș fi putut rosti vreodată!

·         După ce a murit soțul străbunicăi, ea nu s-a mai căsătorit. Fratele soțului ei era grav bolnav când terminase războiul și după ce a trăit ceva vreme singur, ea a decis să-l aducă lângă noi. „Nimeni care a trecut prin război nu trebuie să fie singur”. Familie el nu avea, noi eram familia lui.