Fără titlu

Azi am înțeles că bărbații există. Nu-i ca și cum în ochii mei ar fi murit toți, dar majoritatea se îngroapă singuri. Lumea întreabă unde au dispărut dinozaurii, eu mă întreb unde dispar bărbații?

Timpul cavalerilor demult a trecut, bărbații singuri se comportă ca prințesele. Vinovate se fac femeile, prea multă alintare - strică.

Nu-i vorba de ideile mele despre bărbați, e vorba despre faptele lor.

Azi, ca de obicei, aveam ore la universitate. Noi studiam aparatul foto și mai mult schițam înțelegere pe față, decât să înțelegem pe bune ceva. În ușă bate ușor de două ori o persoană și intră în aulă. Era un băiat străin. Avea în mâini un buchet mic de flori și un ursuleț de pluș. Credeam că a greșit auditoriul, parcă nu era ziua de naștere a nimănui. Noi, cum suntem 13 persoane și prezente doar 10, știm mai multe decât trebuie despre fiecare. Băiatul citește un nume de pe foaie. Nu am auzit ce a citit, mă uitam la forma feței și la părul lui. M-am dezmeticit după ce a citit, era numele unei colege de grupă. Nici ea nu a înțeles deodată că florile și jucăria erau pentru ea. M-am uitat la ea și la zâmbetul ei. Acest zâmbet exprima uimire și fericire la un loc. Ea știa de la cine sunt. Fetele nu s-au putut abține de la „Wooow!” și instinctiv am început să aplaudăm. Băiatul i-a făcut o fotografie, nu știu pentru ce, nu contează oricum, și a plecat. Ea a rămas cu buchetul de flori și ursulețul în mână. 

Fericită.

Noi eram la ore și detaliile le-am aflat doar în pauză. Acesta nu era doar un gest de „patos” și „ia uite ce băiat bun sunt eu”.  Din câte am înțeles noi și din câte ea ne-a povestit fata, băiatul a cucerit-o destul de mult timp. La început atenția era prea multă și ei asta oarecum îi displăcea. Peste ceva timp acesta a plecat peste hotare și atenția s-a limitat până la încetarea ei. Femeile tot timpul au fost tare ciudate și în cazul dat tot aceiași poveste. Fata a început să-i simtă lipsa. Mai departe timpul și-a făcut treaba. Acum sunt împreună și, potrivit prietenei ei, în vară se vor căsători.

Istoria asta nu-i genul de povești cu zmei citite în internet. Am văzut și auzit singură tot ce-am scris. Gestul băiatului parcă mi-a deschis ochii. Eu știu că există încă romantică în lume, dar eu nu am vazut-o. Mai mult de atât, nici nu am simțit-o. Nu ard de dorință să-mi aducă cineva flori și jucării, sunt multe alte moduri de a demonstra afecțiune.

Cât timp colega mea a ieșit să telefoneze pe cineva, mi-am revizuit toate amintirile legate de „băieții mei”. Credeam că vina o port eu pentru tot și, de fapt, am înțeles că nu am întâlnit în viața mea nici un bărbat. Am făcut-o eu pe bărbatul și m-am educat singură.

Nu știu care-i concluzia la tot ce-i scris aici. Am să las gândul neterminat, mai am de adăugat câteva păreri...