„Elegie”

Partea a VI-a

Pentru ca viața să nu ne pară dulce, soarta câteodată își face de cap. Cine vrea - crede în soartă, cine nu - crede în circumstanțe. Eu nu cred în soartă, nu cred în suflet și nu cred în biserică. Nici în dragoste nu cred, dar asta e altă temă.

Vorbeam de soartă. Nu știu cum se face că familia mea, când trece pragul primei tinereți, ajunge „bătută de soartă”. Buneii, din partea tatălui, au murit de cancer. Bunelul, din partea mamei, a murit de tuberculoză, iar bunica de cancer. Fratele tatălui a avut hepatită și asta l-a răpus. Fratele meu murise când eu aveam opt ani, iar el numai împlinise șapte. Cineva de la noi s-a spânzurat după vreo două luni. Majoritatea membrilor familiei sunt bolnavi.

Eram în luna mai când a decedat fratele meu. Pe 21 aprilie împlinise șapte ani și pe 21 mai l-am petrecut pe ultimul drum. Avea vărsat de vânt și mai bine de două săptămâni stătea acasă. În acea zi, mama cu tata lucrau în grădină, eu eram la școală (când am venit acasă, el nu era). Noi trăim lângă biserică, iar lângă aceasta era un stadion. Acolo ne-am petrecut copilăria. Vărsatul lui deja trecea, avea pete verzi pe corp de la verdele de briliant. Mama l-a lăsat să meargă la joacă și nu l-a scăpat din ochi cât alerga pe teren. Peste vreo două ore aud cum toți se agită și aleargă. Eu îmi făceam lecțiile (în mai!) și parcă ceva m-a izbit în cap că am început a plânge.

Mama, toată în isterică, îmi spune că pare-se fratele meu s-a înecat. Am stat lângă ea și mă rugam să nu fie adevărat. Degeaba. Tata a găsit nu știu ce mașină și a plecat, după cum spunea mama, pe deal. Când s-a reîntors și a deschis ușa l-am văzut stând în brațe cu fratele meu mort. Următoarele zile nu le țin minte bine, știu că plângeam într-una. Mai mult din milă pentru părinții mei. Tata nu a scos un cuvânt în acele două-trei zile și următoarele două săptămâni, mama a uitat că mai are un copil și când mă vedea mai tare plângea. Mă străduiam să nu-i apar în ochi. Știu că eram cu bunica și străbunica în casă, dar înconjurată de toți ai noștri. 

Timp de câțiva ani ai mei spuneau istoria asta de zeci de ori, nu știu pentru ce, eu știu una – de atunci nu mai plâng și nu suport să aud de moarte. Mi-am pierdut ambii părinți – vreo doi ani (până nu s-a născut Vadim) s-au pierdut într-atât că nu mai știau de viață și de mine. Tata se pierdea la muncă, mama între patru pereți. În fiecare zi sau peste două-trei zile veneau ai noștri și psihologic îi susțineau, iar eu ascultam și mă apuca isterica. Nimănui nu-i păsa de mine, aveam nevoie de ajutor la școală mai mult ca oricând și din cauza lor nu prindeam firul la nimic. Dacă întrebam ceva, același răspuns – ”Gândește-te singură”; ”Nu știu, fă singură”; ” Întreabă de profesoară”; etc. Aveam nouă ani și m-am închis în mine cu totul. Nu a mai aflat mama de notele mele la școală, de nevoile mele, aceleași caiete care trebuiau procurate – singură găseam de unde să le procur. Știu că în mai veneam cu diplomă de la școală și o aruncam în dulap, fără s-o vadă cineva. Dacă mă întreba – poftim, dacă nu – o găsea peste ceva timp și se mira de ea. Nu-mi învinuiesc părinții de nimic, aveau și ei durerea lor.

Fratele meu era cu 11 luni mai mic ca mine. Mama m-a numit în ”cinstea” unui magazin din Criuleni. Aveam vreo jumătate de an și nu aveam nume. Tata îmi zicea Daniela, mama Vera, străbunica Lucia, etc. Până când într-o zi s-a deschis un magazin ”Cristinel și Dumitraș” și mama a decis că mă voi numi – Cristina. Coincidență sau nu, dar tata vroia să-și numească feciorul în cinstea tatălui său – Dumitru. Îi plăcea mamei să meargă de mână cu Cristina și Dumitraș.

În ziua decesului său, l-a chemat cineva pe deal la căpșuni. Acolo era un bazin în apropiere pentru a uda cred, nici nu știu. Fratele meu nu știa să înoate, iar celălant s-a speriat când l-a văzut că se îneacă. Mai era variantă că acesta l-a împins în apă, să-l învețe. A trecut un bărbat pe acolo și l-ar fi putut salva, dar nu a făcut-o pentru că avea sau alergie sau nu trebuia să intre în apă sau nu mai știu ce. Băiatul celălant striga și cineva la auzit și a sărit în apă, dar prea târziu.

Eu, de atunci, mă tem de apă strașnic. Îmi place să privesc valurile, să ascult apa, dar deloc să intru în ea. Când cineva mă ia să mă arunce în apă, sunt gata să-l omor și nu mi-a sta deloc rușine pentru asta. Cu această frică nu mă pot lupta și nici nu vreau să încerc vreodată.

Istoria asta am ignorat-o atâta timp și când cineva mă întreabă „de ce?” prefer să zic sec: „așa i-a fost soarta”. Oamenii cred mai mult în soartă decât în circumstanțe. Mama nu ar fi trebuit să-l lase sau cel puțin să nu-l scape din ochi. În ziua ceea era sărbătoare și nimeni nu lucra – poate nu soarta e vinovată, dar simplul fapt că de sărbători nu se lucrează pământul? Iar mama a fost preîntâmpinată și oricum nu a lăsat sapa din mână. Nu-mi învinuiesc mama, nici soarta, nici credința. Vinovat se face băiatul care l-a lăsat să intre în apă știind că nu poate înota.

Februarie, 25, 2016