Introducere

- Ce-i asta?

- Psihuri și H*!

Ziua de ieri va intra în istorie, în sfârșit am finisat de scris proiectul de licență, nu că aș avea mare bucurie că l-am realizat. Am altă nevoie – introducerea. Coordonatoarea a patra oară îmi spune să schimb introducerea. A patra oară scriu una și aceiași și fără „tolk”. Serios, de parcă cineva se va apuca de citit toate aiurelile mele legate de corectitudinea limbii române. În fine, 73 de pagini și eu a patra oară schimb introducerea!

Titlurile și introducerile nu sunt punctul meu forte – nici în texte, nici în realitate, nici în relație cu cineva, nici când fac cunoștință cu cineva. Eu prețuiesc mai mult conținutul și îmi place să scriu, să văd, să am un sfârșit frumos. Totul în lumea asta are sfârșit și tot se sfârșește urât, înafară de sfârșiturile mele. Tot gustul stă la urmă. Toată frumusețea o las la sfârșit, fie asta text sau dialog.

Nici introducerea asta nu are nici un sens. Textul meu e despre altceva. Azi m-am decepționat. Am avut nevoie de o Viorikă și o Angelikă să mă liniștească. M-am decepționat în teza asta, m-am decepționat în situația asta, în mine și în ceea ce fac. Asta s-a întâmplat în câteva secunde. Era de ajuns să văd un singur mesaj. M-a apucat curiozitatea și, vorba ceea: „Mai puțin știi, mai bine dormi”, eu trebuia să văd, să știu de mi-ar fi explicat cineva: „Pentru ce?” Deoarecepentrucă curiozitate feminină.

Azi cineva mi-a spus să am nevoie doar de fundul meu. Și mă gândeam chiar: „Ce nevoie am eu de alții?”, alții nu au nevoie de mine și asta nu-i egoism, așa trebuie să fie. Și pentru ce m-am apucat eu de căutat și ce căutam? Probleme și nevoi. 

Într-un final am ascultat/citit o serie de fraze motivaționale, poate, și care m-au pus pe gânduri. Fiecare frază mă făcea să las decepționarea pentru ca la sfârșit să citesc: „Faaa! Fa, tu mă auzi? Mă enervez pe tine faaaa! Vreau să te ucid, faa! Așa o ușiganie îți trebuie!”. Aș fi meritat orice pumn aninat dacă ar fi fost lângă mine. În schimb, mi-a strecut decepționarea și supărarea:

„- M-am săturat eu de ciudățeniile tale închipuite!

-          Tu ai observat că începi să devii schizofrenică?

-          Nu ai nici un motiv de a face psihuri, dar nu, tu le faci oricum! Așa simplu și accentuat!

-          Nu te poți astâmpăra?

-          Te rog, ia și te calmează și concentrează-te asupra ta!

-          Programează-te cumva pe valul tău. Dacă serios să vorbim: tu chiar nu poți fără isterii și tragedii?

-          Ai grijă numai de tine! De fundul tău, de sânul tău, de fața ta, de părul tău, de dinții tăi, de dispoziția ta, de tine! Tu ești cea mai importantă în viața ta, împrejurul tău trebuie să se rotească Pământul! Acceptă orice compliment ca pe un trofeu, pentru că tu ești frumoasă, foarte deosebită, foarte șmecheră, foarte deșteaptă, foarte muncitoare! Gândește-te la tine și iubește-te!”

Aici nu există introducere și nici sfârșit nu este. Introducerea am făcut-o eu – o introducere urâtă, conținutul textului aparține fetelor mele și sfârșitul rămâne după mine. Cui trebuie introducerea ceea de trei pagini la ceea ce am de scris și făcut, dacă totul e scris și făcut? Cui trebuie să explic ce am de făcut când poate singur citi ce am făcut și ce am de gând să fac? Nu am nevoie de nimeni să mă citească, să mă înțeleagă, sunt doar eu și am nevoie doar de mine! Nu am nevoie de introducere, voi trece direct la sfârșit.