La Paradisul..meu!

Partea a VIII-a

Pentru unii e marea, munții, pădurea, râul, etc. Pentru mine e grădina mea, a noastră de acasă. Când eram supărată mă ascundeam în grădină și boceam acolo sau dacă aveam nevoie să mă gândesc, tot acolo o făceam. Iarnă, vară nu contează, locul meu de sihăstrie era în grădină.

Grădina noastră e mare. Tare mare. Odată am alergat în jurul viei pentru că pe stadion erau băieți și eu nu vroiam că mă rușinam să alerg față de ei. Aveam cross-ul la alergat un km și eu cam îmi dădeam duhul peste o sută de metri. Vara grădina noastră era cea mai frumoasă. Nu creștea mai nimic ca oamenii, dar mama nu lăsa un metru de pământ nesemănat.

În mijlocul grădinii era iarbă. Era o mică parte de pământ unde creștea iarba ca în pădure. Tata a lăsat ani de-a rândul iarba pentru mine. Primăvara iarba înverzea și eu mă prăpădeam acolo. De câte ori mama s-a chinuit s-o usuce, nu i-a reușit. Iarba ceea creștea pentru mine acolo. În apropiere era fântâna și lângă fântână un nuc, iar sub acesta tata mi-a făcut o măsuță și scaun. Eu oricum preferam să mă tăvălesc în iarbă.

Noi aveam de toate în grădină – de la legume până la fructe. Mai în vale de oaza mea mama tot timpul punea roșiile, până în vale. Lângă roșii alt sort de roșii (mama e dubăsăreancă și săditul roșiilor îi stă în sânge). Lângă gardul vecinei noastre punea cartofi. În drept cu fântâna semăna și morcov, și ridiche, și sfeclă, și mazăre, și fasole și nimic nu creștea. În partea dreaptă de câmpia mea era umbră și înafară de pătrunjel, mărar, leuștean și alte ierburi nu punea nimic. În deal era întinsă via noastră. Nu aducea nici un folos via – tata cumpăra poama pentru vin, mama nu făcea compot și nimănui nu-i trebuia. Erau mai multe sorturi de vie și nu erau gustoase, înafară de Moldova. După Moldova noastră săreau gardul toți ”paraziții”. Mai în deal de vie, lângă gard,  aveam un rând întreg de copaci: meri (verzi și galbeni), pruni (rotunzi și alungiți), vișini și o sălbăticie în colț. La colțurile grădinii erau vișinii, toți diferiți. Lângă fântână aveam doi copaci de meri roșii ca sângele (nu știu sorturile). Mai creștea și o tufă de trandafiri mari roșii. În mijlocul grădinii creștea un cireș roșu (înainte ca un neam să se spânzure, el s-a uscat și nanu a zis că nu-i place cum s-a uscat). În josul grădinii, la capătul roșiilor mamei, creștea un cireș alb (tata mi-a făcut o bară fixă să fac exerciții și eu mi-am făcut singură scrânciob), lângă el un copac de pere și la poartă alt măr. Lângă vie creșteau caișii și un gutui.

În mijlocul paradisului meu creștea o tufă de trandafir sălbatic roz (mama zicea că-i pentru dulceață). Tata mi-a sădit un tufiș cu agriș și prima dată când l-am gustat mi-am acrit și creierul. Peste ani căutam agrișul cela când mă apuca ”foamea”. Mi-a sădit un cireș roșu, în locul celui care s-a uscat. Avem și acum cireșul, dar se prăpădește și el. Cireș de mai, era roșu de ziua mea.  La stâlpii viei, peste unu, tata mi-a sădit coacăză albă și roșie. În vie creșteau căpșunile. Lângă cartofii mamei creștea zmeura. 

Toată vara mă hrănea grădina. Nu mi-a fost niciodată rău din cauza verzăturilor. Eu îmi făceam iaurt din tot. Tăiam și amestecam fructele și cum le ”păpam, așa le păpam”. Eram sătulă și mă simțeam bine. Mama mă punea cu de-a sila să mănânc ceva și eu fugeam în grădină. Dacă tata mi-ar fi făcut un pat acolo, aș fi trăit vara în grădină. Eu și așa trăiam acolo, nu aveam nevoie de nimeni și nimic.

Dacă venea cineva la mine, tot în grădină ne duceam și mâncam de toate – dulciuri nu ne trebuiau. Luam o păturice și pe iarbă ne jucam cu păpușile, citeam ceva, desenam și mâncam. Aveam măsuță făceam salată de fructe, și iaurturi, și orice.

Stăteam și mă uitam la cer seara chiar dacă mă lua frigul, mă înveleam cu pătura și mă uitam la stele. Ocupația mea preferată în nopțile de vară. Și nu mă deranjau nici țânțarii, nici urletele pe drumuri, nici broaștele care nu le vedeam, nici întunericul, nimic. Aș fi putut scrie și poezii acolo, dar nu am darul ăsta, din fericire. 

Mama a câștigat și tata a stropit iarba. 

Ea deacum nu mai e. La fel cum nu mai e nici tufișul cu agriș, nici tufa de trandafiri, nici via, nici căpșunile, nici tufișurile de coacăză, nici zmeura, nici merii, nici prunii, nici copacul de pere, nici gutuiul, nici caișii, nici vișinii, nici mărul de lângă poarta grădinii, nici merii de lângă fântână. A rămas doar pământul și rămășițele a tot ce a fost acolo – fântâna acoperită și măsuța cu scaunele ei, cireșul care îmbătrânește și sălbăticia din colțul grădinii în deal.

Paradisul meu era mult mai mare decât se vede în poză. Lângă noi era proaspătul tufiș de agriș (un an). Lângă acesta, mai în vale, era tufa de trandafir. Mai în vale fântâna. Peste un an lângă stâlpii viei au apărut tufișurile de coacăză.
Tata, Dumitraș și ”ciufulita tatei”. Aprilie, 2, 1999