Rusia Mea*

Partea a XI-a 

Când vine vorba de copilăria mea, prefer să tac și zâmbesc. Știu că am avut o copilărie ciudată.

Aveam patru ani când ne-am mutat cu familia în sat. Nu cunoșteam pe nimeni și majoritatea timpului o petreceam prin grădină. Lângă noi e biserica. Lângă biserică era un stadion, nume de stadion. Băieților le era lene, cred, să urce dealuri până la școală și preferau să bată mingea pe acest teren. Erau și două porți din fier. Seara pe stadion era spectacol, băieții jucau fotbal, cei mici se aruncau pe teren să-i încurce.

Din curiozitate am mers și eu să văd ce țipă toți în fiecare seară. Erau mulți copii acolo și de mine s-a apropiat o fată. Mai târziu, această fată mi-a fost cea mai bună prietenă, colegă de clasă și psiholog. S-a prezentat Ruslana și m-a chemat să stau lângă ea. Nu mai țin minte cum s-a întâmplat și de ce, dar peste un timp eram mereu împreună și ea mi-a arătat toate „găurile” zonei.

Ruslana avea aceiași vârstă ca și mine. Are două surori și un frate. Cât timp ea mergea în clasa pregătitoare, eu stăteam acasă și după masă o așteptam să ieșim la joacă. Ne jucam cu păpușile. Ne jucam la ea prin ogradă și veșnic ceva tăiam și adică făceam mâncare. Mie nu-mi plăcea acest joc, nu-mi plăcea să fac mâncare. Preferam să merg să caut ingredientele decât să le pregătesc.

Casa ei e mai la deal de a mea și nouă tot ne părea că trăim la kilometri depărtare. Lângă casa ei era fosta grădiniță, distrusă. Majoritatea timpului exploram ruinele grădiniței, eu de frica ei, ea din curiozitate. Era mai curajoasă ca mine, asta e adevărat. Unde urca ea, nu aveam curajul să merg eu și de fiecare dată mă supăram când urca pe acoperiș, în copac, pe fereastră, etc. și eu stăteam și așteptam jos până ea făcea perchizițiile.

Cel mai mare coșmar al meu era subsolul grădiniței. Nu am putut intra în acel subsol până ea nu m-a luat de mână și m-a „învățat” să mă orientez în întuneric. Acolo era un bust mare a lui Lenin din ghips. Fără lumină în subsolul acela puteai să mori. Eu n-am murit, din contra, subsolul acela a devenit ascunzătoarea perfectă. Când ne adunam un grup, ne ascundeam în subsol. Ceilalți știau subsolul la perfecție, dar numai noi l-am explorat destul ca să ne putem ascunde acolo, unde ei nici nu bănuiau. Azi, când îmi aduc aminte de acele vremuri, mă gândesc că datorită Ruslanei am prins ceva curaj.

„La furat cireșe? Da, sigur. La furat gutui? Da, de ce nu? Mere? Nuci? Orice? Da, hai, da să nu ne prindă stăpânii”.

Am sărit gardurile, am sărit coarda, dealurile, pietrele, pereții, etc. Am avut o copilărie aiurită, dacă sincer. În zilele când nu aveam ce face sau ne certam îmi părea mult până ne împăcam. În școală tot eram alături, pentru că după școală iar făceam nebunii.

Iarna ne duceam la săniuș și eu fricoasă, ca de obicei, o rugam să mergem la un deal mai mic și eram șantajată - mă punea să duc sania la deal. În schimb mâncam bomboane și ciocolate. Odată m-a lovit mașina (pe mine doar) pentru că ea era înainte pe sanie și eu în urmă. Eu am mers acasă în șoc toată, nu puteam călca normal, dar ea s-a dus mai departe la săniuș să nu afle mama ei că am nimerit sub mașină.

Într-o vară ne jucam pe stadion și sora ei m-a chemat să mergem la izvor după apă și am acceptat. Ruslana de gelozie a aruncat în ea cu o piatră și i-a spart capul. Așa jertfe din dragoste pentru mine numai ea a făcut =D.

În ograda ei nu mai țin minte ce neam a ei lăsase o mașină. Noi am distrus mașina ceea și i-am scos indicatorul de vitză și benzină și am ieșit cu ele în drum să speriem băieții. le spuneam că vedeam printr-o gaură cum arată ei fără haine, adică goi. Mergeam cu indicatoarele celea parcă eram agenți și toți fugeau de noi.

Odată am înlocuit o sticlă de apă cu ulei și am dat-o unui băiat din clasă să bea. Ruslana a râs de acest incident ani de-a rândul. Eu cu ideea, ea cu realizarea.

Îi făcuse tatăl ei un scrânciob într-un nuc. Toata mahala era acolo și nu le mai ajungea la nimeni rândul, Ruslana era stăpâna, eu eram VIP acolo.

De pe acoperișul unde dormeau găinile sărean în nisip. Nu era tare înalt, vreo doi metri, dar până nu m-a împins ea, n-am avut curajul să sar.

La sfârșit de vară ea îmi curăța nuci și mâncam până într-o zi s-a săturat de munca neagră și mi-a dat cuțitul în mână.

Am îngropat în pământ niște linguri și furculițe care aveau culoare aurie, pentru că noi eram pirați și acela era aurul nostru.

Organizam emisiunea „de la 5 la 10” și „Tanti Ludmila Show”. Ori eu cântam niște prostii, ori ea cânta niște prostii și ia mai cântam amândouă ceea ce cunoșteam.

Aveam obiceiul să ne tăvălim în iarbă și să ne jucăm de-a „ghicește melodia”. Toate piesele ruse ea le știa și îmi cânta ceea ce eu nu aveam idee. Evident, ea câștiga.

Toamna adunam frunze și ne aruncam peste ele. Le dădeam foc și mai făceam cartofi copți. Tot ea era cu inițiativa.

Ne plăcea să dansăm și făceam show-urile noastre de dans. Una mai bună ca alta. În tandem eram perfecte. Ruslana avea ritmul dansului și mă învăța și pe mine figuri diferite. Unica ce nu i se primea era dansul oriental. (și prima dată puteam face ceva ce ea nu putea =D).

Gusturile noastre s-au schimbat pe parcurs, însă nu am să uit niciodată timpul petrecut alături de ea. Ea a fost copilăria mea, familia ei a fost și a mea. Părinții ei erau mai mult peste hotare și când veneau acasă gustam și eu ciocolată străină. O ajutam când avea de făcut ceva pe acasă și o făceam din plăcere. Împreună cu familia ei, vara mergeam și la Nistru. Aveam frică de apă, dar ei încercau să mă învețe. N-am mai învățat nimic.

În clasa a III-a la limba franceză profesorul întârzia și în momentul când acesta a intrat în clasă am strigat-o pe Ruslana după cum o numeam de obicei - Rusea. Profesorul a crezut că am strigat Rusia și m-a întrebat tare serios de ce eu scandez numele acestei țări. De atunci Ruslana mea a fost numită Rusia: „Rusia, hai citește tema de acasă!”.

În clasa a VII-a am decis să-mi fac două șuvițe albe în cap (mama mi-a permis). A doua zi la școală Ruslana a luat o mătură și m-a trăsnit cu ea. Atunci am crezut că-i nebună cu totul, azi îmi dau seama că ea mereu era „nebună”.

În clasa a IX-a mi-a trăsnit o mătură în spate pentru că vorbisem cu „iubirea vieții ei” pe telefon. A fost o zi a îndrăgostiților tare înflăcărată.

La liceu ne-am despărțit, eu am mers la real și ea la uman. Nu știu cum, dar după ce am trăit atâția ani împreună și după ce am finisat liceul, parcă devenise altă persoană. Eu tot mai știu de frică, ea nu. O iubesc și o respect pentru că nu s-a „îndoit” după timp și a rămas la fel de aiurită cum era, chiar dacă acum ne vedem tare rar și avem gusturi diferite.