Compot din amintiri

partea a XIII-a

Trăiesc 22 de ani (23 aproape), dar în viața mea nu am apucat așa o primăvară aiurea. Un sfârșit de aprilie aiurea, mai degrabă. Facebook-ul era plin de poze cu „apocalipsa” abătută asupra Capitalei. Și da, era strașnic. Joi (20 aprilie), când începuse totul, m-am trezit dimineața și nu am văzut ninsoarea, dar vișinul meu rupt în două. Mi s-a oprit un nod în gât și am stat o dimineață întreagă cu ochii în lacrimi și până am ajuns la muncă, am reușit de 3 ori să „boșesc” așa cum trebuie. Pentru un copac, pentru un vișin, da. Am uitat când am plâns ultima dată, acum știu precis că a fost joi seara.

Joi, până am ajuns la oficiu, am văzut cum se rup copacii, o creangă căzuse peste maxi-taxiul în care circulam. Peste troleibuz au mai căzut câteva crengi. Cât am mers pe jos am văzut, auzit, simțit cum trosnesc copacii. Nu am văzut în viața mea așa ceva, să se rupă copacii, pur și simplu.

Șeful m-a liniștit și mi-a spus să încerc să unesc jumătatea de copac de cealaltă, va concrește și nu va trebui tăiat. Ok, măcar ceva. Seara vin acasă, vișinul meu rupt în 4 părți. Nici nu aveam cum să unesc crengile, nimic. Gata, pierdut cu totul. Și am bocit iar până am adormit.

Vineri (22 aprilie) am văzut prăpădul cu ochii mei. Vișinul meu arăta groaznic, rupt, plin de zăpadă, flori și îndoiat peste gard și poartă. În oraș totul era mai strașnic, dar...

Eu am văzut cum se uitau la mine colegii de la muncă că mai să încep a plânge în oficiu pentru un vișin. „Mare scofală, un copac”. Nu-i adevărat.

Când eram mică, în locul la acel vișin, era altul. Copacul era cam bătrân și într-o zi s-a rupt și acela. A trebuit să-l tăiem. Am lăsat locul câțiva ani, ulterior, părinților cineva din vecini i-a adus un mic vișin, ziceau că-i soi bun.

L-am plantat cu tata. Nu știam dacă se va prinde, nu știam ce fel de vișin era. L-am plantat mai mult din curiozitate. Să fi fost și o sălbăticiune, l-am fi lăsat acolo. Vișinul a suportat tot: și seceta, și frigurile și înghețurile, bruma, ceața, etc.. A fost un copac bravo. Avea și niște vișini tare mari și acre...foarte bune! În combinație cu căpșunile și iaurt sau înghețată erau tare, tare bune.

Arăta uneori a sălbăticiune. Creșteau crengile peste tot, chiar dacă-l curățam an de an. Un fel de vișin rebel. În timpul unor ploi de vară, se mai rupea vreo creangă. Într-o vară s-a rupt și a căzut peste mașina tatei. Primăvara avea niște flori mari și multe, multe..Mândrie de copac, frumusețe. Nu încetam în nici o dimineață să trec pe lângă el și să-i miros florile, erau dulci. Și îmi plăcea tare să ies ca „mâța” afară și să stau sub copac. Ținea și umbră și dos și mirosea frumos și albinele roiau lângă. Toamna era în unele locuri galben, în unele roșietic și coroana lui mare era ca o minge galben - roșietică. 

Și da, am plâns o zi întreagă după copacul ăsta, pentru că face parte din copilăria mea. L-am plantat, l-am îngrijit, l-am iubit și mândrit de frumusețea lui.

Nu mi-i rușine să spun asta - țin la un copac mai mult decât la unii oameni. Oamenii care nu-i interesează nimic decât mașina înzăpezită, oamenii care „lasă că mai sunt copaci”, oamenii care „ei, era doar un copac”. Copacul meu era membru al familiei și îl voi deplânge în acest text pentru că pot și tocmai am făcut-o...

„Mulțumesc pentru copilăria mea” și compot, și dulceață, și înghețată și blinii cu vișine, pentru tot...