Aici trebuia să fie un titlu, dar nu...azi nu

Azi am avut o discuție (ne)serioasă despre patriotism. Eu și cu eul meu. (Da, noi câteodată ne certăm, se mai întâmplă). Totul a început de la un vis. Săptămâna trecută.

În redacție, fetele deseori glumesc pe seama căsătoriei. Din 5 fete, doar una e casătorită, celelalte „nu-și pot găsi jumătatea deloc”. Eu zic că se alintă, dar cine-s eu să le acuz, singură pot să-mi permit asta. Din vorbe și glume, am ajuns să pariem cine din noi va avea ultima mașină. Eu le-am zis că voi câștiga cu siguranță, pentru că atunci nu vroiam deloc mașină. În general, îmi părea tare ciudat să fii femeie și să vrei tare mașină. E mașină și atât. Plus că de mică mă plimbam cu tata și tare îmi plăcea să văd cum conduce „El” mașina. Chiar și când am urcat la volan n-am simțit nimic înafară de pedale, volan și cutia cu viteze. Mă rog, și motorul. 

Eu le zic că mie mi-a plăcut să stau lângă șofer, nu să conduc și din cauza asta nu am nevoie de mașină, am nevoie de bărbatul meu să conducă mașina „Lui”, iar eu alături. 

Săptămâna trecută am visat că mergeam la volan. Conduceam un jeep. Era vara, lângă mine nu era nimeni. Mergeam singură cu mașina pe un drum pustiu. Am deschis geamul și am realizat că îmi place și vreau să conduc o astfel de mașină. Senzația mi-a rămas, probabil, din amintirea când am mers cu verișoara mea la cumpărături. Ei aveau o Honda argintie și verișoara mea o conducea liber. A mea mașină din vis era o Kia (nu știu de ce) și era neagră.

M-am trezit dimineața cu o dorință mare să am mașina mea. La discuțiile de cafea de dimineață le ziceam fetelor ce am visat și șeful mi-a zis că probabil m-au influențat fetele, dar nu...cred că aveam asta în sânge și s-a trezit odată ce am adormit cu gândul.

M-am întristat pentru că am realizat că nu voi avea cum să-mi iau acea mașină degrabă, dar o voi face, numaidecât.

Azi mă uitam la fotbal, la Cupa Confederațiilor și iar m-a apucat, eu odată și odată voi ajunge la un meci de fotbal european, mondial, american, etc.., nu contează, oricare. În România aseară a fost concertul Kings of Leon, în Ucraina s-a desfășurat Eurovisionul. Atât de aproape și, totuși, atât de departe.

Eu m-am gândit că în Moldova nu se va desfășura niciodată vreun campionat „de elită” la fotbal. Nu voi avea ocazia să merg la vreun meci din cadrul Campionatului European, Campionatului Mondial sau oricare alt campionat. Nici măcar Champions League nu se va desfășura vreodată în țară. Divizia Națională nu are nici o performanță și clasă, nici stil, nici nimic. Da, sigur că dacă ai bani poți merge oriunde în Europa pentru un meci, dar pe mine mai tare mă interesează că în Moldova asta nu se va întâmpla vreodată. Nu avem nici echipă națională de elită, nici bani pentru a desfășura asemenea competiții.

Eurovisionul nu-i tare mare eveniment așteptat de toți. Oricum, eu ca melomană înrăită, aș fi vrut să-l văd cu ochii mei, în țara mea. Iarăși, mă întorc la ideea că nu are Moldova așa bani să organizeze așa evenimente.

În noiembrie vine Hurts, măcar ceva bun. Și totuși, organizarea presimt că va fi proastă. La Palatul Național se stă pe scaune. Serios? Pe scaune la un așa concert? În noiembrie. Când ar fi putut să se desfășoare și pe acel stadion Zimbru, dar vara și în picioare. La noi nu cred că vor concerta, ca în România, Rihanna, Robbie Williams, Kings of Leon, etc., pentru că nu avem bani, loc și nici organizare.

Mă întorc cu gândul la mașina mea. Probabil nu voi găsi destui bani pentru a-mi procura acea mașină singură. Una la mână că mă omoară gândul să aștept pe cineva să mi-o cumpere, alta e că mă omor eu dacă n-o am.

Nu mai vreau să trăiesc în țara asta. Zilnic văd și scriu despre actualitatea politică, socială, culturală, sportivă. Aici poți să mori doar citind informația fiscală. De curând le-a dat în cap să impoziteze fotografii și cameramanii care prestează servicii pe la diverse festivități.

Eu nu mai vreau să rămân în țara care își pierde zi de zi orice perspectivă de dezvoltare. Unde tot și toți se cumpără, ieftin. Demnitatea nu are preț, sărăcia are. Oamenii care conduc această țară mimează zi de zi că-i preocupă o problemă, alta și tot așa. Nu-i adevărat. Ei încearcă doar să se mențină în frunte. Nu știu pentru a cui nevoie. Toți deștepții au plecat sau sunt gata să plece de aici. Rămân doar cei care nu au tăria de caracter să plece, așa ca mine. 

Eu nu cred că voi putea să mă despart de familia mea, să-i las singuri și să plec. Eu nu cred că voi putea să mă rup de „acasă” și tot ce mă leagă de acest loc. Dar, știu precis că dacă mai visez odată acea mașină, îmi voi lua lumea în cap și voi lăsa aici tot ce am mai drag.

Cineva mi-a spus că visez la o viață pe care nu o voi avea niciodată. Posibil, dar eu vreu să trăiesc visând, nu să supraviețuiesc ciocnindu-mă de o realitate dură.

Cred că fetele mele mă vor înțelege, în mare parte mă influnețează și ele și eu le mulțumesc pentru curajul care mi-l insipră zi de zi.

Voi ajunge într-o zi să-i spun „La revedere” țării mele, și nu cred că îmi va părea tare rău de asta, voi rămâne numai cu dorul de casă.