Discuții cu unchiul meu

De când mi-am început studiile la universitate în schimbul II și până astăzi, seara, venind de la muncă, în autobus mă întâlnesc cu unchiul meu (fratele tatălui). Nu cred că se vede de la o poștă că suntem rude, dar de multe ori oamenii se uită ciudat la noi cum glumim, ne contrăm, ne povestim cum ne-a trecut ziua, râdem, mâncăm dulciuri și uneori ne calmăm nervii.

Cu nenea Serioja e tare interesant să stai la vorbă. Mă rog, până se plictisește sau își aduce aminte că tare, tare îi e somn.

Azi am fost nervoasă. Nu mi-am găsit o pereche de blugi (numa rupturi peste tot, iomaio). Plus că m-am dus să-mi iau niște biscuiți și podoaba aia de vânzătoare povestea nu știu cui cum a trecut nunta nu știu care. Am intrat nervoasă în autobus, m-am așezat și așteptam să vină unchiul.

Cu vreo 5 minute înainte să pornească autobusul intră el țanțoș și zâmbește de cum mă zărește:

„Da ce, din ai noștri nu-i nimeni mai mult?”. Eu dau din cap că nu. El își ia gentuța și iese afară. Vine înapoi cu o doamnă de mână și îi arată unde să se așeze. El se așează lângă mine și începe a râde.

Și-a adus aminte cum astăzi la muncă a speriat pe cineva și acela s-a supărat. Și râdea ca un copil, mi-a stat și mie amuzant de cât lui îi era de vesel.

„ - Da ce stai cu buza la prășit?

- Nimic, azi îs nervoasă.

- Ești nervoasă? Da vrei să-ți zic eu cât îs de nervos?

- Da!

- (începe a râde) M-am apucat aseară să sap la conducta ceea că s-a umplut cu gunoi și am „dalbit” în peretele cela.... Plus că și nenitu Jora mi-a adus lemnele și mă uitam împrejur de ce să mă apuc. Normal că m-am apucat de lemne, nu era să le las în mijlocul drumului. Le-am dus singur pân în ogradă, acolo la mine știi că-i vale și când le luam, le dădeam drumul să se rostogolească...Am pus lângă gard o armătură să le țină s nu rupă gardu și ce crezi? Ni-o aninat vreo 2 vazoane cu flori, zarazele. Florile celea le-am scos afară să se prindă că lor le trebuie lumină...” și nuș ce o început el acolo cu florile că nu mai țin minte ce anume, râdeam de el cum povestea.

Din toți cei 7 copii, el e mai ceva ca o femeie. Muncitor, gospodar, aici să strângă, acolo să șteargă, dincolo să aranjeze, etc.. Și tare-i mai plac florile de cameră. Într-o zi special m-a luat la el, că mi-e în drum, să-mi arate toate petuniile, toporașii și ficusurile lui și de ce la el crește, da la „chiochita Valea nu. Pentru că aici trebuie cu grijă, să știi cum să-i înmulțeșți și când să sădești. Da voi știți numa cu apa în cap să turnați, gospodinelor”.

Oricum, azi am convenit că șoferii de rutiere îs niște idioți că s-au oprit la stație ca niște „barani” și nu dă voie autobusului să treacă. Accidentul produs la ieșire din oraș e pentru că toți mucoșii au mașini și nu știu să meargă „prava kupil, a ezditi ne kupil”.

„- Mașina voastră ați făcut-o?

- Nu.

- Ai dus-o la capăt? (și începe iară să râdă)

- Nuuuu. Eu n-am făcut nimic.

- Da cu apa ce faceți? Aceia i-am sunat și azi, mă uit că n-au răspuns. Am sunat de pe alt număr și au răspuns.

- Apoi cine mai face așa? Nu pot să zică normal că nu pot? Trebuie să te închini la dânșii numa. Nimeni nu vrea să lucreze de parcă cu de-a sila îi pui. Băi, eu je îți plătesc, fă treabă!

- (râde iară) Cică „Băi!”. Așa-i, țara mea colțun de lână”.

Aici deja eu am început a râde. Am vorbit noi despre culoarea mea de păr, mi-a zis că-i place și-mi stă. Mi-a povestit că suntem din Zăicana, ca și șoferul autobusului. Mi-a povestit despre „mâca Ioana”, despre lecțiile cu verișoara mea Stela, despre lecțiile de limba rusă cu nana și cum a aninat-o din cauza tatălui.

Mi-au trecut și nervii și am uitat de ce eram nervoasă, de fapt. La jumătate de drum a adormit și când trebuia să coborâm îi zic: „Am scăpat oprirea”. Așa o față speriată demult n-am văzut. M-a chemat iar la el să-mi dea poamă Moldova și bostănei: „Na, mănâncă, să nu te aud că vrei bostănei și n-ai de unde”.

Și chiar dacă nu îmi este nan, cu nenea Serioja mă împac mai bine decât cu toți nanii mei. 

„Asta-i nepoțica mea” - când cineva se uită lung la mine. Așa mă simt de importantă ^_^