11 ani lipit de gâtul meu (istoria lănțișorului meu de argint)

partea a XVI-a

Zilele trecute mi-am pierdut lănțișorul de argint. Acasă am făcut niște reparație și toate chestiile mele din fața oglinzii le-am pus în sacoșe și am eliberat zona. Lănțișorul nu-l las de la gât nici când dorm, dar într-o seară l-am scos și pus în una din sacoșe. În ziua când trebuia să pun toate celea la locul lor, am pus lănțișorul pe pat și uitasem ce am făcut mai departe cu el. L-am căutat toată casa, toate dulapurile, colțurile și fiecare centimentru din casă. Nu l-am găsit. Nimeni nu-l văzuse și parcă cineva mi-a rupt ceva din suflet. 

Poate cineva mi-ar fi zis că e doar un lănțișor de argint și sunt multe altele asemenea. Nu, al meu era special.

Al meu lănțișor are un mic înger, în urmă scrie, ca de obicei, „спаси и сохрани”. Nu sunt tare credincioasă. Mama mi-a cadonat la 18 ani un lănțișor de aur cu o cruciuliță, frumoasă, mi-a plăcut, dar nu am purtat-o odată.

Cu lănțișorul meu de argint nu m-am despărțit de la 12 ani (cred). De atunci îl port și Doamne ferește dacă cineva pune mâna pe el.

După ce a decedat fratele meu (aveam 8 ani), peste 2 ani în familia noastră a apărut Vadim. Dintre toți, cea mai afectată de decesul fratelui a fost nana Vika (sora tatei). De fiecare dată când venea acasă, îi curgeau lacrimile pur și simplu. Mie îmi spunea să fiu tare atentă și să ascult de mama și tata. Câteodată mă speria.

Fratele meu avea un an și 3 sau 4 luni, era încă în cărucior, țin minte și azi în ce era îmbrăcat: avea o scurtă albastră închis, pantalonași negri, încălțăminte neagră și o chichie în cap. Era aprilie și era rece, eram la cimitir de Paștele Blajinilor.

Nana Vika noastră, ca de obicei, în tocuri de 10 cm (așa cred eu) urca dealul cu niște pachete. S-a învârtit încolo, încoace, vine la noi și îi zice mamei:

„Asta-i un lănțișor de argint, sfințit la Mănăstirea Căpriana. Eu special am mers acolo și am luat lănțișorul ăsta pentru Vadim, să-l apere de necazuri, nu cumva să pățească ca Dumitraș. Acum normal că n-o să-l poarte, dar e al lui”.

Fața mea a făcut o grimasă de gelozie. Mie niciodată, nimeni, nimic nu mi-a dat, adică de ce eu nu aveam nevoie de protecție? Mama a luat lănțișorul și l-a strâns să nu se piardă. I-am zis să mi-l dea mie. Ea mi-a zis să-l port că Vadim oricum n-o să-l poarte.

M-am dus și l-am pus la gât. Aveam o frică că-l purtam. Știindu-mă pe mine, era să-l pierd precis undeva.

Cineva m-a tras, întâmplător, în timp ce mă jucam, de lănțișor și mi-a rupt un cerculeț la încuietoare.

Credeam că îl voi pierde, dar nu l-am pierdut. I-am pus altul în loc. De atunci am avut grijă de el. S-a lipit de pieptul meu. Nimănui nu-i dau voie să-l atingă și prefer să-l țin înăuntrul hainei. Un coleg de clasă din liceu avea năravul tot timpul să tragă de el și a aninat-o. I-am spus să nu se atingă de lănțișorul meu și i-am povestit ce și cum. Cred că a rămas impresionat pentru că de fiecare dată când lănțișorul meu era în afara hainei avea grijă să-l pună înapoi nimeni să nu-l vadă.

Peste vreo 2 ani după ce am absolvit liceul, m-a întâlnit în autobus și mi-a văzut lănțișorul și și-a permis să-l scoată din haină să se uite la el. L-am lăsat și l-am întrebat „ce-i?”. Mi-a spus că tare îi place cum am grijă de acest lănțișor, de parcă e o ființă vie. Peste un an, în timp ce vorbeam prin skype, primul lucru care l-a observat e că nu aveam lănțișorul la gât. Mi-a zis că nu a văzut vreo fată să aibă grijă de un obiect atâția ani.

Iar eu am grijă de lănțișorul meu de 11 ani. În aceste 5 zile, de când l-am pierdut, parcă aveam gâtul gol și chiar m-am rugat să-l găsească cineva din casă să-l am înapoi.

Azi Vadim l-am găsit în ogradă, în timp ce o mătura. Mi-a zis că m-ai nu a a aruncat gunoiul când l-a observat lucind.

Cred că mai fericită ca mine, când m-a sunat tata și mi-a zis că l-a găsit, nu a fost om. Sper să nu-l mai pierd vreodată. Amin!