Ultima duminică din octombrie

În fiecare an, în ultima zi de duminică a lunii octombrie, tata sărbătorește Ziua Automobilistului și Drumarului.

Are năravul și își sună colegii cu care a lucrat o viață întreagă. De 4 ani nu mai lucrează și în afară de noi, nu-l felicită mai mult nimeni, nici măcar frații și neamurile. Să zic că-i urăsc pentru asta, ar fi tare puțin. Azi l-am întrebat ce tot sună la toți să-i felicite. Mi-a zis că „da cum să nu-i sun, dacă sunt șoferi, ca și mine?”. Și eu îl întreb: „da cum să nu-i suni, tata, normal, da ei ce nu te sună?”. Asta au fost 2 fraze spuse după 3 săptămâni de tăcere. El nu zice nimic și sună mai departe.

Eu am văzut că s-a supărat. S-a întristat și s-a întors cu fața la perete. Nu m-am simțit vinovată pentru că l-am întristat. De 4 ani nimeni nu-l sună să-l felicite. De 4 ani nimeni nu-l sună să-l întrebe ce mai face. La început toți erau șocați de starea lui, pentru ca peste ani să uite măcar să-l felicite.

În primul an l-au luat colegii cu ei în garaj să serbeze împreună. Unii dintre ei nu uită să mă întrebe cum se simte tata dacă mă văd în autobus. Alții nici măcar nu-l cunosc, dar nu uită că sunt fata lui: „ești fata lui Colea?”, „Da.”, „uite, eu nu-l cunosc, dar transmitei sănătate. Nici el nu mă cunoaște, dar spunei că-i din partea lui...”.

Din familia noastră mare, nu l-a sunat nimeni. Nu a venit nimeni și nici măcar mie nu mi-a scris cineva ceva. De la o vreme nici nu mă miră neamurile noastre.

Eu nu l-am felicitat pe tata. Nu am făcut-o pentru că nu vorbește cu mine. În schimbul unor cuvinte, i-am luat un tort (la ceai), fructe, medicamente, i-am făcut ceva bunișor de mâncare și am spălat în sfârșit mașina ceea (pentru ca peste o oră să înceapă ploaia :/).

De obicei, în această zi se ducea la pădure (are un prieten care trăiește în partea Onițcaniului, prin dealurile celea). De obicei, soția acestui prieten era plecată peste hotare. De obicei, acasă venea a doua zi. De obicei, noi serbam asta, cum știm noi. De obicei, 3 zile și 3 nopți aveam numai „hai, noroc” în casă și ogradă. 

Dacă nu am vorbit, cel puțin să nu uit și eu de tata:

„Tata, știu că n-ai cum să citești asta și nimeni nu o va face. Într-o zi am să-ți spun că te iubesc mai mult decât pe mama și oricine din casa asta. De 3 săptămâni nu-ți vorbesc nimic pentru că ai meritat. De 3 săptămâni nu-mi spui „să fiu sănătoasă” când strănut și nici nu mă întrebi „ce mai face acolo țara?”. Țara e bine, eu însă nu. Eu țin minte când mă plimbai cu autobusul. Eu țin minte toate călătoriile mele cu tine cât dura vara și timpul frumos. Odată ai uitat să oprești să mă iei, dar bine că ți-ai adus aminte de mine când ai ajuns acasă :/. M-ai învățat să spăl mașina „ca oamenii, Cristina, nu a lihamite”. Să conduc cu „dvoinoi vîjîm” ce-o mai fi și bredu ista care nimeni nu-l folosește. Țin minte când ai venit acasă cu autobusul cel mare, albastru, frumos, pentru călătorii, și mi-ai zis că l-ai adus să fac curat în el și să-i pun draperiile la loc :/. Mi-ai lămurit odată cum se toarnă apă în carburator (cred că) și eu am turnat-o acolo pentru că nu se vedea bine. Când îți spuneam să conduci mai încet că mă tem. Când eram în față în autobus și ai depășit o mașină cu nisip și din față venea alta...Mi-a trecut viața prin fața ochilor. Și țin minte cum vreo 2 ani în urmă mi-ai povestit că dormeai câteodată conducând. Și așa mă temeam să merg cu tine, acum știu de ce. Și totuși, ai fost și ești șofer profesionist. Nu conteză cine te sună și cine nu. Eu știu oamenii care au apreciat munca ta de-o viață. Numai eu știu ce mândrie am că ești tatăl meu. Pe lumea asta există multe alte profesii care sunt mai apreciate decât să fii un simplu șofer. Cu 20 de ani în urmă să fii șofer pe autobus era un prestigiu. M-aș fi îndrăgostit și eu de tine dacă eram în locul mamei. Felicitări, tata, șoferul și capul familiei noastre. Vreau să te văd iar „dormind” la volan :)”.

Felicitări șoferilor profesioniști. Nu dormiți la volan!