Hurts #DesireTour

Era luna iunie și pe facebook văd o știre că vine Hurts la noi! Am sărit de pe scaun și am țipat că vine Hurts la noi!!!! Fetele din oficiu, desigur, că s-au uitat ciudat la mine, dar mai mult pentru că nu m-au văzut așa de emoționată niciodată. Ulterior au urmat glumele despre reacția mea, dar pe mine asta foarte puțin mă interesa, eu eram cu gândul la bilete și când/unde le pot procura.

Le-am arătat fetelor mele că Hurts vor organiza un concert la noi și că în septembrie trebuie să-și lanseze albumul. Fetele au avut, probabil, aceiași reacție ca și mine. Ne-am înțeles că ne ducem orice ne-ar costa asta.

Era luna iulie când biletele au apărut în vânzare și eu monitorizam strict asta. Am luat pur și simplu și le-am procurat. Fetele mele au fost de acord și după ce le-am văzut în mână, m-am dus emoționată tare să le arăt că noi mergem la concert! Noi mergem la Hurts!!! A urmat un AAAAAAAAAAAAAAA! și un AAAAAAWWWWWWWW!, și iar AAAAAAAAAAA!, și iar AAAAAAAAAWWWWWWWWWW! Tare plăcut sentiment.

Au urmat zile de liniște. Până în noiembrie era mult încă. Dar...pe 29 septembrie a fost lansat albumul lor „Desire”. Ne-am adus aminte că mergem la concert și hai să învățăm piesele. A fost destul să știm doar 4.

Ultima săptămână înaintea concertului a fost ceva de genul fantasticului: „Voi înțelegeți că săptămâna viitoare ne ducem la concert?”, „Da noi ne ducem la concert!”, „O să-i vedem pe Theo și Adam, aaawww ^_^!”, etc., etc..

Sâmbătă. Până la concert mai erau 5 ore și 43 minute. Cu „Wonderful Life” în cap mi-am făcut toate treburile pe acasă și am ieșit din casă la 15:00. Ne-am întâlnit cu fetele mele și parcă nu înțelegeam unde ne ducem, dar știam că trebuie să ne ducem.

Cu o oră înaintea concertului. Noi ieșisem de la Andys și am mers spre parc să mai „întindem” timpul. Am încercat să facem reportaje, dar a ieșit un „bespredel” :D.

Ne-am gândit să mergem în fața Palatului Național să vedem care-i situația. Lume la intrare era. La ora 19:00 trebuiau abia să ne controleze biletele, deși credeam că acest lucru se va întâmpla cu o jumătate de oră înainte, dar tradiția moldoveanului e la toți cred că.

Ușa Palatului Național s-a deschis la 19:00. Mai că ne-am pierdut printre lume, dar ne-am găsit locurile. Locuri? Concertul cela nu începuse, mie deja îmi era a dansa. La deschidere a fost trupa Otherside din România. Prima dată am auzit de ei și mi-au umflat capul. Peste jumătate de oră cât au cântat (cred) începuse să-mi fie somn.

După ce și-au încheiat mini-concertul, au anunțat pauză de 25 de minute. Fetele s-au dus să cumpere maiouri. La 20:45 s-au deconectat luminile și parcă mi-a tras cineva o palmă peste față pentru că m-am trezit și m-a luat euforia.

Toți de la parter s-au ridicat și au fugit spre scenă, la balcon același lucru. Unii stăteau pe scaune și filmau doar, de parcă au venit aici să filmeze concertul pentru că asta li-i meseria. Vreo 2 piese pe scaun am dansat cum pot eu, iar în jurul meu toți ca statuile. După ce am lăsat gențile în hol, am pus cruce pe locurile noastre și am dansat în picioare tot concertul.

Să zic că am fost impresionată e tare puțin spus. Anume așa atmosferă mi-am imaginat. Anume așa am vrut eu să fie, anume așa am vrut să dansez, să țip, să bat din palme și să cânt. Viorica a zis că mai trebuiau niște led-uri mari să-i arate mai deaproape și avea dreptate.

Am cântat tot ce știam și știam totul, dar în momentul când a început a interpreta „Wonderful Life” am crezut că am să leșin de fericită ce eram. Doamne, în țara asta puține lucruri se întâmplă care să-mi provoace satisfacție. Tare puține lucruri fac în viață pentru care să simt că sunt într-adevăr fericită. Sâmbătă am fost cu fetele mele la concert și asta a fost dublă fericie, pentru că nu cred că aș fi fost atât de fascinată dacă m-aș fi dus cu altcineva. Noi suntem tare diferite la preferințele culinare, dar atât de asemănătoare la preferințele muzicale și în general la stilul de viață. Orice viață nu aș avea, dar faptul că-mi sunt alături pentru mine e un mare noroc și pentru asta vreau să le mulțumesc: pentru că nu toți mă suportă și nu toți mă pot înțelege.

Ne-am rupt vocile și, în general, ne-am rupt noi. Cum zice Viorica: „nici la nunta mea nu am fost atât de fericită”.

În momentul când am auzit „Goodbye Moldova”, am crezut că mor. „Nuuuu, numai nu goodbye, hai încă, mai vreau, te vreau, hai încă :D”. Au plecat amândoi de pe scenă, dar noi urlam în sensul direct al cuvântului și ne-au mai cântat vreo 3 piese. Când am realizat că s-a sfârșit, m-au podidit lacrimile, asta nu a văzut nimeni.

După noaptea de sâmbătă, eram gata să mor pe scările Palatului Național. Aș fi murit de fericire și tristețe la un loc. Tare sper că vor mai veni în Moldova pentru că aș merge în orice caz la concertul lor. Pentru că ei sunt duetul meu preferat. Mie îmi plac mulți interpreți, realizez că nu-i voi vedea vreodată și dacă am avut posibilitatea să-i văd/aud pe Hurts, cum zice Candu #dejaemaibine. Nu am putut să adorm și dimineața am deschis ochii, îmi era somn, dar m-am ridicat din pat și mi-am adus aminte de seara de sâmbătă.

Nu-mi ajung cuvinte să descriu cum a fost 25 noiembrie 2017. Nu voi uita o viață această seară, asta cu siguranță. Mulțumesc că existați, Theo și Adam! Mulțumesc că le am pe fetele mele (Viorica și Angelika)! Mulțumesc că i-am văzut și auzit și că m-am desprins de realitate pentru 2-3 ore, nici nu știu exact. AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!

26 noiembrie 2017

Foto/Video: Angelika/Viorica

Video: Youtube (Ika Giolika)