Ora de Educație Fizică

partea a XVII-a

Anul ăsta împlinesc 5 ani de când am absolvit liceul. Parcă au trecut ani de atunci și, totuși, sunt doar 5.

Le spuneam fetelor că am fost invitată și eu și nu vreau să merg, pentru că înafară de faptul că muncesc nu am cu ce mă lăuda, nici familie, copii, soț sau cel puțin o relație serioasă. Oricum cred că nu multe mi-a scăpat pentru că, sincer să spun, nu cred că mă văd o soție și mamă în viitorul apropiat.

Depănând istorii cu fetele, mi-am adus aminte de cel mai neiubit obiect din școală - educația fizică. După atâția ani, îmi dau seama că pentru notele mele de 4 sunt responsabilă doar eu, pentru că am fost încăpățânată.

În clasele primare prima noastră profesoară nu se pricepea la educația fizică și ne organiza „Clipa Siderală”. Băieții vroiau să joace fotbal, volei sau baschet, fetele într-o parte să facă niște exerciții și să arunce în sus mingea, oricum la 7-10 ani nu faci față la nimic altceva.

De fiecare dată când aveam educația fizică, alegeam să desenez în clasă sau să citesc ceva, să-mi fac temele, să cos, să croșetez, numai să nu alerg și să zburd pe afară, să mă murdăresc, să mă schimb de haine, să transpir, etc..

La sfârșit de an aveam oricum normative și mă pregăteam doar pentru ele, dar anume ceea ce trebuia de făcut, eu nu puteam. Nu puteam face flotările, nu puteam alerga (la rezistență, suveica, etc.), unele exerciții mă temeam să le fac și tot așa. Aveam notă în clasele primare doar pentru că eram copil și învățam bine, în rest pentru nimic. 

Altă situație era în clasele gimnaziale. Profesoara noastră de educația fizică era severă și din clasa a VII-a a devenit diriginta noastră. Dacă Cristina nu vrea sau nu poate ceva să facă la obiectul ei, mama numaidecât era informată și mie pe de-o parte îmi era paralel de asta, pe de altă parte muream de rușine în fața mamei. Peste ani îmi dau seama că asta era o prostie.

În gimnaziu jucam doar baschet. Băieții nici în zilele când făceam educația fizică afară nu aveau voie să joace fotbal. Baschet și baschet. Am urât jocul ăsta toți 5 ani. Mai ales în zilele când ne despărțeau în 2 echipe - una de băieți și alta de fete. Băieții noștri erau sălbatici și puteau să te omoare pe teren. Odată unul mi-a aruncat mingea drept în nas și am început a sângera. În altă zi s-au apucat să parieze cine va nimeri în vreo fată și unul drept în capul meu a nimerit. În altă zi m-au lovit cu mingea aia în sân, în burtă, în spate. Și după asta râdeau. Foarte interesantă lecție, de-o dragoste. Cel mai interesant că profesoara mă vedea plângând și mă întreba: „cine ți-a permis să te odihnești?”.

Prin clasele a VIII-IX -a am jucat vreo lună de iarnă volei și mă descurcam bine la servit, nu că tare aș fi avut inspirația să sar după minge ulterior.

Știu că îmi era veșnic frig la această oră, pentru că nu mă mișcam. Aveam o fobie față de transpirație și mai bine înghețam, dar nici nu mă speria pe mine cu vreo notă de 4 profesoara..., iar.

Profesoara asta a noastră era poate nebună, nici nu știu. Îmi repeta veșnic: „nu există nu pot, există nu vreau”. Eu chiar nu mă puteam ținea în mâini să fac podișorul sau să mă țin în mâini cu picioarele pe perete (habar nu am ce exercițiu era). Nu puteam executa sfoara complet, cu totul să ajung de pământ, îmi trebuiau vreo 10 cm și ea venea și mă apăsa pe umeri să ajung până jos. Am auzit într-o zi cum mi-a trosnit bazinul și am crezut că nu am să mai pot merge.

Nu-i plăcea cum servesc la volei, deși o făceam mult mai bine decât restul, nu-i plăcea cum joc baschet, deși puteam să arunc tare bine la coș și 6 din 10 nimeream.

În zilele când aveam menstruații era bucuria mea să-i zic că nu pot face nimic și ea nu mă credea, mi-a promis că îmi va face un calendar pentru că destul de des invoc acest motiv. Asta așa și era, pentru că la început aveam peste fiecare 2 săptămâni și durau o săptămână. Practic, făceam vreo 6 ore de educație fizică pe lună.

Cel mai interesant îmi era la gimnastică. Undeva prin clasa a VII-a ne-a pus să sărim peste cal, pentru ca peste un an să pună fetele să sară peste capră. M-am uitat tare ciudat la capra aia, pentru că era mică. Prima dată când am sărit, am luat capra după mine în spate. Așa și nu am deprins să sar acolo, săream cu băieții calul. Nu-mi părea atât de strașnic ca și capra. Am dat normativele la cal.

La bârnă ne punea să facem exerciții și, oricât de mult nu ne plăcea nouă să ne crăcim pe ea, băieților le plăcea să ne privescă. De-o dragoste.

Cu normativele aveam probleme, ca de obicei. Flotările și alergatul erau coșmar pentru mine. Până când în clasa a VIII-a, la alergarea de rezistență la un km, am ajuns prima și profesoara aia s-a uitat foarte ciudat la mine și oricum mi-a pus 9.

În liceu am uitat ce-i aia educație fizică. Nu o frecventam din același motiv: băieților le plăcea să ne privească cum ne crăcim pe bârnă, pe frânghie, pe saltea. Mă prezentam la linie și în momentul când mă striga profesorul, să vin să-i fac flotările, făceam una și săream în sus de fericire că nu mai aveam de gând să fac vreo una. Același lucru și la saltea, și la bârnă, și peste tot. În schimb la alergat eram ok. Alergam cât mă țineau picioarele. Băieții noștri și aici găseau ceva nu așa și mi-au zis că alerg cel mai sexy dintre toate, chiar dacă sânii nu joacă. Asta mi-a plăcut, bine că nu aveau unde se uita la sânul meu și plus la asta, bine că nu la fundul meu se uitau.

Asta mult nu ajuta oricum, aveam numai 2 și 4. În primul semestru, în ultimul an de liceu, aveam media 3,6 și ceva. La sfârșit de an media mea a ajuns la 8. Nu i-am transmis nici un referat, eseu profesorului, nimic absolut. Fetele stăteau supărate că ele au muncit toți anii și cineva are 8 și cineva tot 8 sau 9. Printre ele și prietena mea cea mai bună. Am înțeles eu atunci că am un farmec aparte pentru profesor. Probabil a văzut asta atunci când băieții nu puteau sări calul, nici capra și am venit eu la rând și cu un entuziasm aparte am sărit peste amândouă))