Prolog

Textul ăsta va fi modificat de multe ori.

Când îmi voi lansa gândurile pe foaie și evenimentele care au generat aceste gânduri, voi dedica acest text și o poveste întreagă unei persoane.

O să-i zic că tot ce-i scris aici e imaginația mea și o să mă creadă. După asta o să înțeleagă că nu am glumit și o să caute nod în papură.

Textul ăsta e pentru acea persoană.

„În mine nu cred că a crezut cineva vreodată, nici măcar tu. Eu mi-am zis de mic copil că voi învăța bine, nu am zis foarte bine, pentru că îmi știam capacitățile. Nimeni nu a acordat mare atenție la ambiția asta a mea, pentru că mama îmi spunea că am în sânge să-mi lucreze motorașul. Că ea învăța pe 5 (nota maximă în timpul sovietic) și tata avea și el note destul de bune, 3 și 4, dar și câțiva de 5. Nu mi-a plăcut niciodată să învăț unele obiecte, dar le zubream, pentru că mi-am promis să învăț bine. Cu timpul unele din ele mi-au plăcut mai mult ca primele și tot așa. Am absolvit cumva și gimnaziul, liceul, universitatea.

Din clasele primare am vrut să fiu profesoară. Special am început să urmăresc cum se comportă prima noastră profesoară, pentru ca să fac totul invers. (pentru că prima mea profesoară era o incompetentă) Colegii mei erau niște draci, cu noi femeia aia avea numai nervi. Mi-am zis că nu voi deveni profesoară în viața mea.

În gimnaziu mi-a venit în cap că vreau să fiu ginecolog. Sora tatei e ginecolog și de fiecare dată când venea la noi, o bombardam cu diferite întrebări. Mi-a adus niște broșuri, a început să-mi explice despre viața sexuală a femeii, mă chema la ea „la cabinet”, etc.. A durat asta vreo 2 ani, până când am asistat la o procedură în cabinet și am leșinat de foarte, foarte, foarte mult sânge.

În liceu am vrut să mă ocup cu medicamentele, cu chimia sau biologia (botanica). Nu am fost atât de interesată, însă, de nici un domeniu. Erau plictisitoare.

Într-o seară de noiembrie, 13 mai exact, mi-am făcut curat în rechizite și am găsit un caiet de 100 de pagini cu o copertă frumoasă, roz. Am luat acel caiet pentru că mi-a plăcut și nu am vrut să scriu lecții în el și l-am lăsat în dulap. Am deschis caietul și am început să scriu ce aveam în cap. Am scris tot în rusă. Mi-a stat mai ușor. A doua zi tot am scris, a treia, a patra, a cincea, etc..

Era 2012. Eu citisem jumătate din biblioteca liceului (pentru română). În pauzele dintre ore puteam să citesc vreun pasaj dintr-o carte. Când vreo profesoară nu era la ore, mă duceam într-un colț al clasei și citeam. Nu aveam mai mare plăcere decât să citesc literatura universală și seara să scriu cine și ce observații mi-a făcut la acest subiect.

Observații am avut multe din parte unui singur om. Omului căruia i-am promis că voi fi scriitoare, că voi scrie, că voi citi și îmi vor plăti bani pentru asta. I-am zis că vreau să scriu mult și mă duc să învăț la jurnalism. I-am zis că vorbește cu un viitor jurnalist și el îmi va citi articolele și va zâmbi și-i va plăcea ce scriu și o să ceară mai mult din mine.

Anii au trecut. Eu citesc și scriu, scriu și citesc. Am deja 4 caiete (jurnale) cu fiecare zi din viața mea tipărită acolo. Acolo oamenii apar și dispar. El rămâne”.

Dacă gândurile mele vor fi adunate într-o carte, prologul ăsta o să-l dedic lui. Istoria întreagă - persoanei care încă nu știe că-i voi dedica o întreagă carte și datorită căreia s-a născut totul.

*Afară e așa o umezeală că simt cum și hainele îmi sunt îmbibate cu ceață. Noiembrie nu poate fi o lună mai frumoasă pentru că e un fel de tranzit între vremea melancolică și cea de sărbătoare. Noiembrie îmi mângâie proasta mea dispoziție de câteva zile. În jurul meu stau colegii și se plâng de cât de mult s-au săturat de așa timp. Iar eu îi ascult și mă simt minunat. Colegii mei nu știu cu ce să se ocupe pe așa timp, dar mă învinovățesc pe mine că stau în depresie. Ceea ce numesc ei depresie, eu îi zic atitudine sănătoasă de om. Nu poți să urli în fiecare zi, la fiecare oră și să-ți pară că ești cu ceva mai bun decât o maimuță. Și cel mai amuzant că, dacă cineva ar mânca o banană, ar sări după ea toți odată :D Orele s-au terminat cu o lecție de educație civică și o palmă peste fața lui ***. Mi-a părut deodată rău că am făcut asta și mi-am cerut scuze vreo jumătate de oră și mi-a stat rușine că mi-am permis să fac asta față de toți, deși sunt sigură că nimeni nu a văzut nimic, pentru că toți alergau prin clasă ca niște maimuțe, serios. Săptămâna asta am fost de serviciu pe coridoare și ora de educație civică s-a transformat în lecții despre cum să nu alergi pe coridoare și cam câtă bătaie trebuie să anine un om ca să nu moară, dar să înțeleagă că trebuie să asculte de elevii mai mari. Pfff..serios? Poate și în colhoz de dus? Gorile, gorile și atât. *** azi mi-a zis mulțumesc pentru că l-am ajutat să scrie evaluarea la română. Dragul meu, eu încă aștept ciocolatele mele. (13.11.2012)*