Bocet din amintiri*

Vineri am bocit o zi întreagă. Nu de jale, dar de fericire. Eram fericită pentru vărul meu (cu multe semne de întrebare, dar nu în acea zi).

Nu l-am văzut un an de zile. Săptămâna trecută când a venit să ne vadă și să se salute, parcă era un bol mare. I-am zis că seamănă cu un „poncik” și el nu s-a supărat, doar mi-a zis că îmi împrumută și mie ceva cu cea mai mare plăcere. Așa ciudat mi-a părut îmbrățișarea noastră, parcă nici nu plecase nicăieri, deși câteodată mi se face dor de el.

Rustam a venit acasă pentru că vineri au făcut cumetrie lui Robert și s-a cununat. Eu mi-am dorit totdeauna să fiu vorniciă la nunta lui, să fie o nuntă frumoasă, așa cum e el. Din păcate asta nu s-a întâmplat, dar cel puțin în biserică i-am ținut eu coroana nevestei sale.

Ziua a fost lungă. Mă tot învârteam împrejurul lui, îl cuprindeam, îi ziceam că-i frumos și vedeam cum se rușina, numai eu îl cunosc când se simte emoționat și de fiecare dată îi zic că-i frumos ^_^

Recunosc că sunt un pic geloasă pe nevasta lui. Mie îmi pare că nimeni nu-l merită pe verișorul meu (frate chiar).

Tot stând în biserică și ascultând ce cânta părintele îmi aduceam aminte de copilăria noastră, m-au podidit lacrimile. Și acum îl văd cum a venit să mă liniștească și mie mai tare mi-a stat obijduitor.

Seara, când tanti Ludmila (aceea cu show-urile la Moldova 1) spunea o poveste, m-a apucat iar jalea și nu m-am putut abține din bocit. Eram fericită pentru vărul meu. Are un băiețel așa minunat și degrabă și o fetiță.

Noi am fost apropiați din copilărie. Ne împăcam ca o soră și un frate, adică deloc nu ne împăcam. El mă apuca de păr și mă ridica în brațe, eu îl numeam prost, el mă fugărea după, eu plângeam că o să mă bată, el vedea că îmi pârâiau picioarele și mă lasa să fug, eu văzând că nu mai aleargă după mine, mă opream și-i ziceam iar prost. Ehh, vremuri grele...

Verișorul meu mi-a arătat cum pișcă urzica pe mână și cum mușcă calul pe picior. Vânătăile celea nu le voi uita vreodată. Brațul meu era pe jumătate negru de la urzica lui, piciorul avea 5 puncte negre mari de la degetele lui. Și lui așa îi părea bine și eu plângeam că mă durea, și-l numeam iar prost, el mă cuprindea și îmi spunea că până la nuntă o să-mi treacă și-mi lua înghețată.

Cea mai plăcută amintire a mea este legată de gâța mea din cap. Mereu umblam ciufulită. Aveam părul cam lung, era foarte rar și nu-l puteam împleti. Cât era ziua de lungă îl încâlceam tare și mama nu vroia să mi-l prindă. M-a văzut într-o zi vărul meu că alergam din deal și mă zghihuiam pe drum. M-a întrebat unde m-am tăvălit că aveam un cap ca un cuib de pasăre. M-a luat, cu forța, la el, a luat un pieptene din casă și îmi zice: „Badea acuș te face frumoasă, uite umbli ca o haimana!”. Am bocit, m-am smiorcăit, țipam să-mi dea drumul că-i zic mamei. (mai mult de frică că mă durea când eram pieptănată). Mi-a promis Rustam că nu mă va durea. M-am liniștit pe scaun și boceam, nu știu ce a făcut din capul meu că nu am simțit nimic și eram frumoasă, cu capul aranjat. Nu mai vroiam să mă duc în drum la joacă și l-am întrebat de unde știe să împletească. Mi-a arătat și mie și m-a învățat. Nu mama, nu nana, nu bunica, dar verișorul meu, un băiat de 10 ani. Eu aveam 7 ani și el 10. M-a pieptănat, mi-a împletit părul și m-a învățat să împletesc în trei și eu. 

În puținele minute când nu ne mâncam unul pe altul, ne bucuram de compania unui altuia.

Țin minte că avea o bicicletă și tot îl rugam să mă plimbe și pe mine. Mi-ar fi dat-o să mă plimb, dar era prea mare pentru mine și eu nici nu puteam să merg. Nu știu de unde a găsit niște piese de la mai multe biciclete, (probabil pe la gunoi undeva sau le împrumutase), dar îmi făcuse mie o bicicletă pe mărimea mea și mi-a zis să merg singură să nu-l satur. Normal că după asta l-am făcut iar prost și mândră i-am zis că nu-mi trebuie bicicleta ceea și el îmi zice că o aruncă și i-am zis s-o arunce, pe urmă am bocit că vreau bicicleta ceea și i-am zis nanei că el nu vrea să mi-o dea și, și, și.... Până la urmă mi-a dat-o și m-am învățat eu singură să merg pe bicicletă.

Amândoi ne certam, amândoi ne împăcam, mâncam împreună (că singură nu vroiam, că nu-i bună supa, dar dacă el mănâncă oleakă de la mine, înseamnă că eu mai am 2 linguri și scap de mâncare), am ajuns azi la vârsta când „bem apă dulce” împreună, așa cum o făceam în copilărie, el îmi trimite ciocolate, eu yupi de-a noastră.

Am fost geloasă pe oricare fată din școală care-i plăcea lui și mie nu. Îi ziceam că fata ceea e o proastă și urâtă, că el e deștept și frumos și etc.. Lui îi era a râde, normal că.

L-am iubit și îl iubesc pe verișorul meu pentru că mi-a fost alături, peste drum, un frate. M-a învățat să fiu puternică, că băieții îs răi și dacă cineva mă obijduiește să nu-i zic lui asta, să-i zic că le-am răspuns înapoi (era lenos și nu-i era lui a da cuiva în nas).

Vineri m-a apucat bocitul pentru mi-am adus aminte copilăria noastră. Mi-am adus aminte că suntem mai mult decât verișori, că avem o viață împreună și amintiri de tot felul.

Să nu uit cumva că am avut în viața mea încă un bărbat important.