„Curva cu 12 fețe”

Mulți mi-au zis de multe ori că-s „o curvă cu 12 fețe”. Nu știu exact ce însemna asta, pentru că rea am fost de când mă știu, plus la toate ei singuri se cereau/cer. Nu contează.

Ultimele 2-3 luni simt că într-adevăr mă transform în „12 fețe”. Asta ar fi vesel, dacă nu ar fi atât de trist.

Cu fiecare categorie de oameni cu care interacționez în fiecare zi sau peste zile mă comport diferit. Am început a observa că râd acolo unde nu mi-i a râde, îmi arăt interesul acolo unde mă plictisesc, mă duc în locuri unde nu vreau să fiu și fac ceea ce nu-mi place să fac. Ultimele luni mă simt ca un robot și nu-mi vine a crede că „mă dau cu turma”. Asta-i coșmar și asta mă omoară.

Știu că problemele din familie mă influnețează în mare parte, dar le las acasă când ies în societate. Totuși, nu pot să nu-mi aduc aminte de toate prostiile de acasă când văd că unii oameni au probleme de genul „nu am putut dormi normal”.

Cu mama încerc să fiu pozitivă și să glumesc pe seama unei situații sau alta. Să nu creadă că-i mare tragedie dacă tata i-a spus că „o să-l îngroape degrabă”, dacă străbunica o acuză că nu are grijă de ea cum trebuie, dacă fratemeu își bagă piciorul în tot și se duce seara cu băieții, dacă cineva din neamuri o acuză că nu are grijă de tata, etc.. Dacă i-aș mai zice și eu că nu a făcut curat în casă și de ce nu a spălat farfuria aia, probabil a apuca-o isterica.

Cu tata ultima lună nu vorbesc deloc. Îi luam seara câte ceva dulce și-i lăsam în dulap, fructe, chifle la ceai, plăcinte dacă vroia, etc.. Acum nici nu mă salut cu el, doar mamei îi zice să-mi spună că nu are pastile. Ultima dată când s-a interesat de mine, era probabil toamna trecută când am plecat la o nuntă și nu eram seara acasă.

Mă liniștesc la muncă. Acolo am alte nevoi și îmi distrage atenția de la toate prostiile din viață. Oricum, și acolo trebuie să mă prefac că totul e bine și nu cumva să izbucnesc în plâns. Râd uneori cu de-a sila și încep să mă gândesc pur și simplu la altceva. Și mă gândesc mult la altceva și tac cu orele. Eu, care râdeam în hohote un an în urmă în oficiu.

Cu neamurile, cunoștințele, prietenii din copilărie, foștii colegi dacă cumva îi întâlnesc trebuie să mă prefac că sunt foarte bine și mă simt fericită. Asta nu-mi iese pentru că atunci când ești fericit cumva știi ce să mai povestești, atunci când nu ești, taci pur și simplu și asculți.

Ultima vreme doar tac și ascult pe toți și mă prefac că mi-i interesant sau că sunt interesată. Și numai eu știu ce chin am să înțeleg ce vrea omul de la mine, când în capul meu stă: să nu uit să iau pastile, vată, bint, seringi, iod, cartofi, morcov, verdeață, să nu uit să trec prin „Casa Curată” și etc., etc..

Mie îmi place cum Viorica mă liniștește: „O să ne ducem în SUA și o să trăim acolo singuri, o să lucrăm, o să vedem lumea, etc..” și eu știu că da, vreau să plec din țara asta, cât mai departe. (dar mai întâi de toate să-i îngrop aici pe toți nebunii din casă)