O zi

Afară e iulie.

Eu am 9-12 ani.

E ora 07 și ceva. După fereastră se aud gâștele cum țipă, probabil vor mâncare.

Soarele încă nu se vede, afară e răcoare și ea intră pe fereastră și ajunge în patul unde eu dorm învelită cu plapuma.

Din bucătărie vine un miros de cartofi în tigaie.

Eu simt asta cât dorm și mă trezesc zăpăcită de țipătul gâștelor.

Alerg nemulțumită la bucătărie și îmi trece când văd cartofii ceia rumeori și pe farfurie niște roșii, castraveți și pâine proaspătă.

Bunica mă sărută pe obraz, pe buze și frunte și îmi promite că mâine nu va lăsa gâștele afară să pot dormi mai mult.

Eu îmi iau șorții și maioul și ies afară. Mă uit peste prag la gâște și mă prefac că le arunc mâncare, ele își orientează gâturile spre pământ și eu râd).

Mă duc să văd care e situația în grădină. Nu că s-ar fi schimbat ceva pe acolo, dar dimineața totul pare mai proaspăt.

Rățuștele aleargă de colo - colo și mănâncă iarbă proaspăt ruptă de bunica (când a reușit?), puișorii la fel. Pe cărări sunt multe flori de vară și spre cer se întind mari gheorghinele. 

În grădină totul e bine. Roșiile cresc pe uluci, în seră, castraveții la fel, în jurul serei se întind și „stălpările”, mai în dosul grădinii nucul crește, merele, perele, prunele, la fel. Vânăta e mică încă, ardeii sunt și mari și mici, varza tot crește, totul în jur e plin de rouă. Miros de vară după ploaie, doar că ploaie nu a fost, Nistru e aproape tare, iar satul e în jos de vale și dimineața, chiar și vara, se prindea ceață.

Bunica vine din urma mea și mă cheamă la masă. Eu alerg prin rouă și îmi murdăresc picioarele. Apă la robinet nu-i. Era doar luni, miercuri, vineri și sâmbătă. Bunica avea însă în grădină castroane de diferite mărimi pline cu apă. Mi-am spălat picioarele și am fugit în casă.

Am mâncat tot ce mi-a pus bunica în farfurie. Ea a strâns masa, eu m-am dus la televizor. Prindeau doar 4 posturi TV: unul din Transnistria, Moldova 1, TVR România și Pervîi Canal (Первый Канал). Mai erau câteva, dar ele bâzâiau doar. Mă uitam la Muz TV din când în când și îmi era ciudă că vroiam să ascult muzică.

După vreo câteva ore mă plictisesc și alerg la străbunica să văd ce face. Ea nu e acasă. Precis că s-a dus pe vreun deal pe undeva. Mai caut prin vechiturile ei. Avea ulcioare de lut, fusuri de diferite mărimi, în pod am găsit un război de țesut covoare (dacă aș fi putut, l-aș fi târâit la școală, pentru muzeu, pentru că aveam un 10 în catalog), portofele vechi, bani vechi, medalii de război, fotografii vechi, mi-am găsit și căruciorul aruncat pe acoperișul sărăieșului pentru lemne, am găsit secere, ciocane, diferite instrumente de lucru și chiar cu ce se bătea untul. Eu le scoatem de prin colțuri și o întrebam pe străbunica pentru ce sunt ele. Ea se enerva că-i caut prin lucruri, dar îmi povestea.

Nu am găsit nimic nou pe afară, dar casa era închisă pentru „vizitatori” alde mine. În casă apropo erau tare multe lucruri bune, noi: mobilă, veselă, haine, cearșafuri, prosoape, plapume. Am intrat de câteva ori în casă cât străbunica era în grădină. M-am uitat peste tot și știu ce avea, ea nu știa că eu știu).

Bunica ca de obicei e ocupată cu gospodăria. Dar eu vreau înghețată, vreau harbuz, vreau bomboane și ea îmi promite că ne ducem la magazin.

Eu intru în casă și mă apuc de cotrobăit în dulapul bunicii. Îmbrac rochiile ei și mă învârtesc prin casă. Am găsit pantofi cu toc înalt și i-am încălțat și umblam prin casă. 

În ogradă intră o vecină. Mă dezbrac repede și ies afară, nu cumva să pierd vreun compliment de la vecină.

În drum se jucau copiii. O rog pe bunica să mă lase cu Nina în potecă și ea nu mă lasă. O rog cu insistență vreo 10 minute și în acest timp Nina stă drăpănată pe gard și tot o roagă.

Bunica se învoiește și eu îmi iau jucăriile, plapuma și ies în drum.

De păpuși ne plictiseam repede, dar ne plăcea să ne jucăm în cărți sau să sărim în „râzână” (elastic). Pentru asta ne trebuiau 3 persoane, dar scaunul sau copacul erau și ei buni. Săream până târziu, în timpul zilei bunica ne mai aducea câte o înghețată. Și acum țin minte - „Drancor” de căpșună, vanilie, ciocolată sau zmeură. Era simplă, ca înghețata „Joc”, dar hârtia era de carton subțire. Noi colecționam acele etichete. Găseam și cu alte gusturi decât cele menționate, dar nu știam din care magazin le cumpăra lumea. Magazinele, apropo, erau de stat. Al nostru era Magazinul nr. 20 și ceva, iar jos scria „COOP Dubăsarii - Vechi”. Țin minte că „Magazinele - baruri” acolo nu erau tare populare și când a apărut primul în zonă, era mai ieftin cu un leu și lumea stătea în rând acolo, dar nu aveau înghețată „Drancor” și nici pâinea nu era de bună calitate. După atâția ani, „COOP-ul” nostru mai stă acolo, în paragină, iar pe la colțuri baruri diverse.

Seara în drum ies „babele” și noi cu Nina pe lângă ele. Părinții ei veneau târziu de la muncă și ea stătea în drum, câteodată cu bobocii, câteodată pur și simplu. Acum mă gândesc că nici nu mânca normal pe acasă și îmi pare rău că nu încercam să gătim ceva împreună.

Afară e semiîntuneric și bunica iese la poartă și mă strigă să vin la culcare. Eu o rog să mai stăm că la ora asta se culcă doar găinile. Ea stă. După câteva minute, mă ia de mână și mă duce în casă: „hai că trebuie să te băim, ești murdară”.

Curată, îmi iau pijama și mă culc. Bunica îmi aduce ceva dulce și se culcă lângă mine. Eu o cuprind și o strîng tare strâns de parcă cineva vrea să mi-o ia. Ea mă cuprinde strâns la rândul său și noi stăm cuprinse amândouă și ne uităm la TV. Bunica mea miroase a dulce, deși dulce ea nimic nu cocea. Bunica mea era moale, caldă și calmă.

Eu nu mai țin minte când adorm.

E ora 07 și ceva. De după fereastră iar urlă (de data asta) gâștele...