Amintiri care ard

Azi am dat foc amintirilor din trecut și m-am uitat cum ard cu o flacără ciudat de vioaie. Probabil am ars cele mai frumoase amintiri pe care l-am putut avea în viață.

Undeva prin clasa 6, noi cu fetele ne felicitam cu diverse ocazii: Valentine`s Day, Ziua Internațională a Femeii, Crăciunul și Anul Nou, Ultima de zi de școală/prima zi de școală, etc.. La poștă se aduceau mereu felicitări mici în formă de inimioară, ursuleț, flori, fulgi, om de zăpadă pentru fiecare sărbătoare în parte și noi le procuram și ne cadonam unei alteia. Aveam noroc pentru că o felicitare cu anii ajungea și la 5 lei (o avere pentru noi), iar noi eram în clasă doar 6 fete, iar cu una mai că nu vorbeam deloc.

Pentru că tata îmi aducea toți bănuții mie, îmi adunam sume bune pentru a cumpăra felicitări bune, îmi părea mie că așa demonstrez fetelor cât de mult țineam la ele. Cu anii am înțeles că asta era doar pentru propriul orgoliu.

Cele mai multe felicitări aveam de Valentines Day. Desigur, nu de la băieți, băieții considerau chestia asta stupidă, deși când am ajuns prin clasa 8-9 am avut și inimioare nu de prietenie, dar de dragoste. Și desigur că nu erau cumpărate frumoase de la poștă, erau niște foi de matematică sau linii, rupte aiurea de la sfârșitul caietului și scriau de obicei băieții, ceva de genul: „ești o lână” sau „te iubesc” sau „eu știu cine ți-a rupt caietul” sau „mulțumesc pentru că îmi dai să copii” sau „mai uite împrejur” și alte banalități.

Băieții nu erau cu scrisorile de dragoste, iar noi din această cauză îi desconsideram. Pentru vârsta noastră romantismul era la putere, deși ar fi foat mai bine dacă după lecții ne duceam la bibliotecă să scriem eseul cela la biologie, nu să ne aruncăm vorbe urâte cu băieții mai mari.

În fine, am crescut deștepte (deștepte, pentru că 5 capuri erau mai bune decât unul singur și copiam una de la alta ceea ce nu ne ducea capul să facem).

Toate felicitările nu le-am păstrat într-o cutie aruncată undeva în dulap. Le-am decupat frumos în interiorul dulapului meu și de fiecare dată când mă trezeam dimineața să-mi pieptăn părul și să-mi iau chiloții, admiram micile mele bucurii decupate pe toate ușile. 

În 2008 când apăruse Lady Gaga, iar Rihanna era deja arhicunoscută, aveam o colegă de clasă care cumpăra diverse jurnale de prin Chișinău (surorile ei le cumpărau) și aveau colaje cu diverși artiști, ea mi le aducea mie. Așa am ajuns eu cu 4 colaje cu Lady Gaga și 3 cu Rihanna pe ușile dulapului meu.

Azi am scos tot. Am ars tot. Colaje de ani, felicitări de ani, mărțișoare, inimioare, poezii, flori handmade și declarații. Nici măcar nu le-am scos atent, le-am rupt. Am făcut o grămadă de gunoi din ele și m-am uitat vreo 15 minute cum ard.

Ce am simțit? Nimic. Absolut. De parcă nu a fost viața mea și nici amintirile mele.

Este vreun sens să pui suflet în lucruri pe care apoi le arzi? Probabil așa fac doar romanticii.